Sfinta Macrina a fost sora mai mare a Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nisa. Fecioară tînără fiind, ea a fost logodită cu un bărbat nobil. Cînd logodnicul ei a murit, Macrina nu a mai voit să se logodească cu alt bărbat, zicînd: „Nu este drept ca fecioara logodită o dată cu un bărbat să caute după aceea iar logodnă; chiar şi după legea firii, trebuie să fie o singură logodnă, aşa cum este o singură naştere, şi o singură moarte." Ea a mai arătat că dreaptă este cugetarea ei şi din credinţa în înviere, socotind că logodnicul ei nu a murit, ci trăieşte în Dumnezeu. A zis Macrina: „Păcat şi ruşine trebuie să-i fie femeii care nu-i este credincioasă bărbatului ei atunci cînd acesta este forţat să plece într-o călătorie depărtată." După moartea logodnicului ei, Macrina, împreună cu maica ei, Emilia, au luat tunderea în monahism, nevoindu-se în asceză aspră. Ele au trăit din lucrul mîinilor lor, cea mai mare a timpului însă închinînd-o rugăciunii şi cugetărilor dumnezeieşti. După un timp, maica Emilia a murit, şi la fel fratele, Sfîntul Vasile cel Mare.

La nouă luni după moartea Marelui Vasile, celălalt frate al sfintei, Sfîntul Grigorie de Nisa, a venit să o cerceteze pe Macrina, sora lui, şi a aflat-o şi pe ea pe patul cel de moarte. Cu puţin înainte de ceasul ieşirii sufletului ei, Macrina s-a rugat Domnului astfel: „Stăpîne Atotputernice Doamne, Carele dai odihnă trupurilor noastre prin somnul morţii pentru o vreme, Tu iară le vei scula pre ele la buciumul cel de apoi. lartă-mi mie păcatele mele, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, şi dă-mi mie cu suflet curat să ies înaintea Ta din acest trup stricăcios, dăruieştemi mie ca sufletul meu fără de păcat să se înalţe, ca tămîia înaintea Ta." Ea după aceea s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe frunte, ochi, faţă şi inimă, şi şi-a dat sufletul. Ea s-a odihnit în Domnul la anul 379 după întrupare.

Sfîntul Dia s-a născut din părinţi creştini, în Antiohia Siriei, încă din frageda lui tinereţe el a fost dat la învăţătura cea sfîntă, sub călăuzirea unor bărbaţi călăuziţi de Duhul Sfînt, afierosiţi vieţii celei monahiceşti şi asprelor petreceri. Cuviosul Dia s-a luptat mult cu diavolii patimilor trupului, dintru care lupte cu mila lui Dumnezeu ieşind biruitor, a primit de la El marele dar al facerii de minuni, în rugăciunile lui, Sfîntul cuvios Dia se îndrepta mai ales către Sfînta Treime. El a făcut minuni mari şi înfricoşate numai cu puterea rugăciunii. El a făcut să înflorească toiagul său cel uscat, a umplut cu izvoare de apă un puţ sec, şi a făcut să moară un om necredincios, apoi să învie iar. După o anume vedenie ce i s-a arătat de două ori, Cuviosul Dia a părăsit Antiohia şi s-a sălăşluit lîngă Constantinopol, aproape de cetate, unde şi-a continuat viaţa lui de nevoinţe aspre. Vestea lui s-a răspîndit repede, astfel încît însuşi împăratul Teodosie cel Mic a venit să-1 cerceteze şi să primească de la el cuvînt de zidire a sufletului.

Patriarhul Atticus 1-a hirotonit atunci pe Dia întru preot. Trăind mulţi şi îndelungaţi ani, cuviosul Dia s-a pregătit de moarte: el a primit Sfînta împărtăşanie, i-a povăţuit pe fraţi, s-a întins pe patul său şi, înaintea ochilor tuturor celor strînşi acolo, sa aflat mort. Vestea adormirii Cuviosului Dia a atras la cinstita lui înmormîntare mulţime de popor şi de feţe înalte, între care Patriarhul Atticus al Constantinopolului, şi Patriarhul Alexandru al Antiohiei. Dar pe cînd se pregăteau să îl ducă pe Cuviosul Dia la groapă, acesta s-a ridicat de pe catafalcul său, ca şi dintr-un somn, şi a zis: „Dumnezeu mi-a mai dăruit cincisprezece ani de viaţă."

Astfel, cuviosul Dia a mai trăit încă cincisprezece ani, întocmai, aducînd pre mulţi la calea mîntuirii, vindecînd mulţime de popor de grele boli sufleteşti şi trupeşti, şi ajutînd pre mulţi, întru ale lor felurite suferinţe cumplite şi nevoi. El la urmă şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu Căruia cu dragoste şi credinţă I-a slujit în toată îndelungata lui viaţă. El s-a odihnit la anul 430, aflîndu-se la cele mai adînci bătrîneţi.

Acest Ştefan a fost fiul Cneazului Sîrb Lazăr şi al Cneaghinei Milita. El a fost un apărător al Creştinătăţii din Balcani în vremuri nespus de grele. El a fost ctitorul minunatelor mînăstiri Manasiia şi Kalenici. După o viaţă de mari nevoinţe şi tulburări, el s-a odihnit şi a trecut la Domnul, în nouăsprezece zile ale lunii iulie, din anul 1427.

Din pruncie şipînă la sfîrşit

Dia cutremuratu-s-a de milostivirea lui Dumnezeu

Ca şi de o taină,

De milostivirea Lui şi de a Lui dreptate.

Ziua şi noaptea el gîndurile la Dumnezeu şi-a suit,

La cereasca lumină şi la cărările cele drepte.

El duhurile viclenirii3 le-a gonit, şi pe cele din patimi.

A omului viaţă pe pămînt, ce este? O mlaştină murdară

Din care cerul nu se vede nicicum.

Putea-se-va oare aceasta limpezi,

Şi prin ea să se vadă tăria?

„ Cu adevărat se va putea, " zice Cuviosul,

„ de merge-vom pe a Sfinţilor cale,

de vom lua într-ajutor Crucea lui Hristos, Mîntuitorul.

Putea-vom cu siguranţă,

De Crucea în inimi o vom ţine,

în mijocul fiinţei noastre,

De ne vom ţintuipe ea

Ale noastre cugete toate.

Atunci vom vedea pre Dumnezeu

Şi mlaştina apă limpede se va face,

Şi taine multe, pînă atunci ascunse,

Cu ochii noştri vom vedea. "

Cea mai mare frumuseţe a unei femei este cuviinţa, căci lipsa de cuviinţă la o femeie este cea mai nenaturală şi mai respingătoare imagine care se poate vedea în lume. Viaţa Sfintei Macrina este un exemplu ilustru de bună cuviinţă, care se cuvine să fie a oricărei femei, în tinereţile ei Cuvioasei Macrina i s-a ivit o rană adîncă la sîn. în pofida sfaturilor mamei ei, Emilia, de a lăsa să o vadă un medic care să-i poată prescrie şi tratament, Macrina a refuzat aceasta.

Afierosindu-se pe sine în întregime, trup şi suflet, ca monahie lui Dumnezeu, Macrina nu mai înţelegea să se descopere în faţa unui bărbat, spre a afla de la el vindecare bolii ei trupeşti, ea care nu concepea să apară goală nici măcar înaintea mamei ei. în timpul acestei boli, şi acestor discuţii, Macrina s-a rugat într-o noapte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, strigînd din rărunchii inimii ei. Lacrimile ei s-au amestecat cu praful pămîntului din locul în care se afla, şi 1-au prefăcut în tină la picioarele ei. Cu credinţă de nezdruncinat, Macrina a luat din acea tină făcută din tărînă şi din lacrimi, şi s-a uns cu ea la rana ei. A doua zi, fericita s-a trezit complet vindecată.

Cînd maica a intrat la ea, cernită de durere, să vadă cum îi este, Macrina, din smerita cugetare, nu a voit să-i descopere că Domnul a vindecat-o prin minunea rugăciunii şi a lacrimilor amestecate cu tărînă, ci, nevoind să-i arate rana, i-a zis: „Mă voi vindeca, mamă, numai dacă îţi vei pune tu mîna ta dreaptă peste pieptul meu şi mă vei însemna cu semnul Sfintei Cruci peste rană." Emilia şi-a întins mîna şi a însemnat-o pe fiica ei cu semnul Sfintei Cruci peste rană, pe care atingînd-o, nu a mai simţit-o, căci rana nu mai era: se mai vedea doar cicatricea rănii care fusese. Aşa şi-a ascuns Macrina goliciunea trupului din bună cuviinţă, şi puterea ei de a face minuni, din smerită cugetare.

Să luăm aminte la minunata prorocie a lui Valaam (Numerii 23 şi 24):

La cum Valaam venise ca să blesteme poporul lui Israel, aşa cum îi ceruse Balac, Regele Moabiţilor;

La cum, în loc să blesteme poporul, Valaam 1-a binecuvîntat, puruncindu-i-se aşa de către Duhul lui Dumnezeu;

La cum Valaam a prorocit despre Hristos cînd a zis: O Stea răsare din lacov; un Toiag se ridică din Israel (Numerii 24: 17).

Dar mă voi sili ca, şi după plecarea mea, să vă amintiţi necontenit de acestea (II Petru 1: 15).

Fraţilor, să ne rugăm ca să se deschidă inimile noastre, spre a putea primi în ele această taină adîncă. Mai înainte de cuvintele acestea, Apostolul a zis că nu va înceta niciodată să aducă aminte credincioşilor mereu despre adevărurile mîntuitoare ale credinţei, despre puterea dumnezeiască dată oamenilor prin Hristos Domnul, şi despre aceea că oamenii trebuie să se pregătească spre a primi această putere scăpînd [mai întîi] de stricăciunea poftei celei din lume (II Petru l: 4). El acum merge mai departe şi făgăduieşte că se va sili ca şi după plecarea lui să le amintească credincioşilor necontenit de aceasta; şi după plecarea lui, adică după „ieşirea lui" (după cum se spune în textul vechi grecesc al Noului Testament4) din această viaţă, cînd îşi va lepăda cortul acesta (II Petru 1: 14), adică după ce se va desprinde de trupul acesta, după ce va muri.

O, dumnezeiască credinţă! O, mîngîiere a sufletelor noastre! O, dulceaţă! Apostolul ne făgăduieşte că va continua să se gîndească la noi şi să ne chivernisească pre noi, Biserica lui Dumnezeu de pe pămînt, chiar şi de dincolo, din cealaltă lume! El ne făgăduieşte că nu va înceta să ducă mai departe lucrul pe care 1-a început pe pămînt, aducîndu-ne mereu şi mereu aminte nouă, credincioşilor, despre care este ţelul vieţii noastre, şi iubindu-ne mereu pre noi, cei credincioşi de pe pămînt care credem în Hristos. O, apostolicească iubire, atît de asemenea iubirii lui Hristos! O, apostolicesc discernămînt, pe a cărui iubire Duhul Sfînt nu o împuţinează, cîtă vreme mai petrec oameni pe pămînt, înfăşuraţi în perdeaua întunecată a trupului morţii acesteia!

Sfintul Apostol Petru a dat această făgăduinţă credincioşilor acum aproape două mii de ani. Oare a împlinit-o el în tot acest timp? Cu adevărat a împlinit-o, pînă la ultima cirtă, şi nu numai aşa cum interpretează unii, prin aceea că ne-a lăsat epistola sa şi prin succesiunea apostolică, ci în primul rînd prin lucrarea lui de toată vremea în Biserică, pe care o lucrează din cealaltă lume.

Sfîntul Apostol Petru de multe ori s-a înfăţişat aievea unor oameni, aşa cum au făcut şi ceilalţi Apostoli, ori de cîte ori Biserica a avut nevoie, şi după negrăita Purtare de Grijă a lui Dumnezeu. El le-a adus mereu aminte păstorilor şi credincioşilor Bisericii că trebuie să se ţină strîns de Sfînta Credinţă, şi să-şi îndrepteze pururea cărările vieţii lor. Dar chiar şi atunci cînd Apostolul Petru nu apare aievea sau în vedenie oamenilor, el a lucrat, şi pururea lucrează spre a noastră mîntuire, într-un fel tainic, cunoscut doar cerului.

Pentru Sfinţii Apostoli existenţa vieţii de după moarte, a Raiului şi celor cereşti, a fost tot atît de limpede pe cît este lumina soarelui celor care au vederea nevătămată. Să ne dea şi nouă Dumnezeu, pentru rugăciunile lor, ca să se deschidă ochii noştri duhovniceşti, ca să putem vedea şi noi încotro ne îndreptăm şi ce ne aşteaptă după moarte.

O Stăpîne Doamne Atotmilostive Iisuse Hristoase, izbăveşte-ne pre noi de întuneric, şi scoate-ne la lumina vieţii celei adevărate după mare mila Ta, şi pentru rugăciunile Sfinţilor şi întrutotlăudaţilor Apostoli ai Tăi,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.