Sfînta Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinţi păgîni. La vîrsta de doisprezece ani, Marina a aflat cele despre Stăpînul Iisus Hristos, Domnul: despre întruparea Lui din Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, despre minunile Lui nenumărate, despre patima Lui pe cruce şi despre slăvită învierea Lui. Inima ei tînără s-a înflăcărat de dragostea pentru Hristos şi a luat în inima ei hotărîrea de a nu se mărita niciodată, ci de a-şi închina toată viaţa lui Hristos Domnul, cu dorinţa de a muri ca muceniţă a Lui, botezîndu-se cu botezul sîngelui. Tatăl ei a urît-o pentru credinţa ei creştină şi nu a mai socotit-o ca pe fiica lui. Cezarul locului, Olymbrius, aflînd de la Marina că este creştină, mai întîi a voit să o ia de soţie. Cînd Marina a refuzat, el i-a poruncit ca să se plece şi să se închine idolilor. Atunci Sfînta Marina i-a zis: «Nu mă voi pleca înaintea idolilor, nici voi jertfi înaintea unora care nu suflă şi sînt morţi, care nu se cunosc pe ei înşişi, nici pot să îşi dea seama dacă oamenii îi cinstesc sau îi necinstesc. Eu nu le voi da lor cinstea care se cuvine doar Unuia Dumnezeu, Făcătorul meu.»

Atunci Olymbrius a dat-o pe Marina la chinuri, iar după ce a umplut-o de sînge din cap pînă în picioare a aruncat-o în temniţă. In temniţă Marina s-a rugat lui Dumnezeu. După rugăciune, în celulă a intrat diavolul, care luînd chipul unui şarpe sinistru i s-a încolăcit în jurul capului. Cînd Marina s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, şarpele a crăpat şi s-a făcut nevăzut.

Atunci pe Marina a înconjurat-o o lumină cerească, care a făcut parcă să se topească pereţii închisorii şi tavanul, în locul acela arătîndu-se o cruce nespus de înaltă, în vîrful Crucii se afla o porumbiţă albă, care zicea cu glas: "Bucură-te, Marino, porumbiţă cuvîntătoare a lui Hristos, fiică a Sionului celui de sus, căci iată ziua bucuriei tale s-a apropiat!" Atunci Sfînta Marina s-a vindecat desăvîrşit de toate rănile şi durerile ei, cu puterea lui Dumnezeu. Dementul jude a schinguit-o atunci bestial în toată ziua următoare, aruncînd-o şi în foc şi în apă, dar Sfînta Marina a îndurat toate ca şi cînd ar fi fost în trup străin. La urmă judecătorul a osîndit-o la moarte prin decapitare.

Mai înaintea morţii ei Stăpînul Hristos a venit la ea, înconjurat de îngeri. Ea a fost decapitată în timpul împărăţiei lui Diocleţian, dar cu sufletul şi cu puterea ea a rămas vie şi pe pămînt şi în ceruri. Mîna Sfintei Marina odihneşte la Mînăstirea Vatopedi din Sfîntul Munte Athos. Sfînta Marina are şi o mînăstire închinată ei, în care se află şi parte din sfintele ei moaşte făcătoare de minuni, situată în vîrful Muntelui Lângă din Albania, cu vedere spre Lacul Ohrid.

Nenumărate minuni s-au lucrat şi se lucrează încă în această Sfînta Mînăstire, cărora le stau martori nu doar creştinii, ci şi musulmanii. Aşa de mult au respectat turcii acest sfînt locaş, încît nu au îndrăznit niciodată să tulbure nici obştea mînăstirii, nici să confişte proprietăţile ei. într-o vreme paznicul mînăstirii a fost chiar un turc musulman.

încă din tinereţile lui, acest sfînt rus s-a nevoit întru monahiceştile lupte în mai multe mînăstiri, între care Solovki şi Miroj. El după aceea a întemeiat propria lui mînăstire de-a lungul văii Rîului Luza, în ţinutul Vologda. El a vieţuit foarte aspru, astfel încît, cu puterea Duhului Sfînt, curăţindu-şi trupul şi sufletul, s-a făcut locaş Sfîntului Har. El a fost un luminător duhovnicesc al oamenilor, atrăgînd pre mulţi la viaţa monahală. El s-a numit «Ustnedumsk» pentru că odată, cînd 1-a muşcat un şarpe otrăvitor, el nu a spus nimănui depsre aceasta, nici nu s-a gîndit la acest lucru, şi cu toate acestea a rămas viu. Plăcîndu-i lui Dumnezeu, Cuviosul Leonid a adormit cu pace în şaptesprezece zile ale lunii iulie, din anul 1653. Sfintele lui moaşte odihnesc în mînăstire de el întemeiată.

Sfînta Marina Domnului se roagă,

Ruga întărindu-şi cu lacrimi fierbinţi.

«Stăpîne Doamne Iisuse, Mîntuitorule al meu,

Tu în ajutor stai celor

Ce nădăjduiesc către Tine.

Aproape mie fii, Stăpîne, aproape sufletului meu,

Cînd vor voi necredincioşii

Trupul să-mi ucidă.

Fii lingă mine Doamne, Cela Ce eşti

A mucenicilor Putere,

Ca să îndur chinul Jară frică, niciplînset.

Iată eu oaie sînt

In mijlocul lupilor,

Pasăre singuratică

Spre vînarea lor,

Vînatul hăituit

Al dinţilor lor—

Ci eu nădăjduiesc întru Tine, Doamne,

Doamne al mîntuirii mele.

Dar şi-mi de vor sfişia trupul cape un sac vechi,

O Doamne, de Tine nu voiesc să mă lepăd, - ajută-mă!

Mai bine îmi este mie chinuri să iau pentru Tine

Decît să mă veselesc în ticăloasele lor bunătăţi.

Eu Ţie mă închin Doamne, Mîntuitorul meu,

Cela Ce ai biruit moartea, diavolul şi iadul,

O Doamne, biruie şi întru mine acum!

Ţie se cuvine lauda, Stăpîne Doamne Iisuse

Cela ce stai în ajutorul celora

Care în Tine nădăjduiesc!"

Cîtă vreme Hristos nu se face sufletului totul - tot ceea ce, adică, este durabil şi neschimbător - omul nu se poate angaja pe drumul suferinţelor pentru El. Cum a putut Marina, o tînără în vîrstă de cincisprezece ani, să se angajeze pe această cale a suferinţelor pentru Hristos? Ea a putut aceasta pentru că Hristos i Se făcuse ei totul, mai presus de toate şi de orice. Cum a putut Sfînta Muceniţă lulita să se bucure văzînd-1 pe fiul ei Chirie în vîrstă de trei ani ucis pentru mărturisirea Credinţei Creştine?

Ea a putut lucrul acesta de neînchipuit pentru oameni, pentru că Hristos i Se făcuse ei totul. Iată cum prezintă Sfîntul Tihon din Zadonsk faptul acesta al dobîndirii supremaţiei lui Hristos în viaţa omului, în cadrul unui dialog dintre Hristos şi om: „Voieşti tu oare să ai tot binele pe care ţi-1 poţi şi dori şi imagina? Eu sînt Izvorul a tot binele. Voieşti viaţă binecuvîntată? Eu sînt Izvorul tuturor binecuvîntărilor. Doreşti frumuseţe? Toată frumuseţea şi însăşi al ei izvor întru Mine se află. Doreşti nobleţe? Nimeni nu este mai nobil decît Fiul lui Dumnezeu şi decît Preasfînta Fecioară. Voieşti o vieţuire înaltă? Dar ce este mai înalt decît împărăţia Cerurilor? Voieşti bogăţii? Eu sînt Izvorul a toată bogăţia. Voieşti înţelepciunea? Eu sînt înţelepciunea lui Dumnezeu. Voieşti prieteni? Nimeni nu-ţi poate fi prieten mai bun şi mai puternic decît Mine, Care Mi-am pus viaţa pentru toţi oamenii şi pentru fiecare din ei. Voieşti bucurie? Nimeni nu se va putea buctira vreodată cu adevărat decît întru Mine. Voieşti pacea? Eu sînt Pacea sufletului. Voieşti viaţă? Eu sînt Izvorul vieţii. Voieşti lumină? Eu sînt lumina lumii."

Să luăm aminte la minunile şarpelui de aramă din pustie (Numerii 21):

La cum mult popor al lui Israil au murit muşcaţi de şerpi în pustie, pînă cînd a ridicat Moise şarpele de aramă pe stîlp;

La cum toţi cei care erau muşcaţi de şerpi priveau către şarpele de aramă şi trăiau;

La cum şarpele de aramă îl preînchipuie pre Hristos Domnul pe Cruce.

Drept aceea, vă voi aminti pururea de acestea, cu toate că le ştiţi şi sînteîi întăriţi întru adevărul în care staţi (II Petru l: 12).

Menirea plugarului este să-şi plugărească bine ogorul lui. Oare nu reia el mereu şi mereu aceleaşi munci şi lucrări pentru el? Cum altfel să-şi are el ogorul lui, dacă nu tăind din zori şi pînă în noapte brazde adinei în el?

Călătorul merge pe cale. El trebuie să-şi învingă oboseala mersului, şi să-şi forţeze inima şi picioarele să continue, dacă vrea să ajungă la timp la destinaţie.

Tîmplarul îşi pregăteşte lemnul pentru lucrul lui. Cu fiecare scîndură, el ia de la capăt tot şirul de operaţii necesare pregătirii lemnului pentru lucrul ce-1 are de făcut.

Fraţilor, oare toate aceste munci folositoare nouă nu comportă ele împlinirea repetitvă a aceloraşi sarcini? De aceea nici vestitorul adevărului nu trebuie să se trîndăvească şi să zică: „Leam spus lucrul acesta, şi nu mai am de gînd să îl repet." Nici auzitorul adevărului să nu se trufească, şi să nu zică: „Am mai auzit lucrul ăsta o dată, nu mai am nevoie să îl aud din nou."

O, vestitorule al adevărului, nu-ţi fie frică, nici ruşine, să repeţi adevărul mereu şi mereu, să înveţi poporul mereu şi mereu, şi săi aduci mereu aminte adevărul! Fără repetiţie, ogorul nu se ară, drumul nu se călătoreşte, şi casa nu se zideşte. Iar sarcina ta tocmai aceasta este: să plugăreşti sufletele oamenilor, să le duci la calea adevărului, şi să le zideşti ca şi pe nişte case. O, auzitorule al adevărului, nu te trufi, şi nu zice că ai mai auzit adevărul o dată.

Adevărul este hrana sufletului. Aşa cum ai mîncat pîinea azi, ieri, alaltăieri, şi în toată viaţa ta de pînă acum, aşa va trebui să o mănînci şi de aici înainte, dacă vrei să ai trupul sănătos. Ţine minte că şi sufletul tău trebuie să fie sănătos, deci şi el are nevoie să audă pururea adevărul, mereu şi mereu. Hrăneşte-ţi sufletul cu adevărul, cu acelaşi Adevăr adevărat, astăzi şi mîine ca şi ieri, şi tot aşa pînă la moarte, ca să fii mereu cu duhul sănătos, puternic şi strălucitor.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, hrăneşte-ne pre noi în fiecare zi şi ceas al vieţii noastre cu adevărul Tău care eşti însuţi Tu, O Iisuse Hristoase, Hrana cea dulce!

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.