Mavrichie, Alexandru, Sisinie, şi cei împreună cu dînşii în timpul domniei răului împărat Licinius, care stăpînea jumătatea de răsărit a Imperiului Roman, au izbucnit cumplite prigoane împotriva creştinilor, în Nicopolea Armeniei Sfintul Leontie a fost adus înaintea judecătorului Lysius, împreună cu mai mulţi prieteni ai lui. Ei au mărturisit înaintea lui Lysius, care era reprezentant şi prieten al lui Licinius, că sînt creştini. „Şi unde este Hristos al vostru?" a întrebat Lysius: „Au nu s-a răstignit el şi nu a murit în chinuri?" La acestea a dat răspuns Sfîntul Leontie: „Din moment ce ştii că Hristos al nostru a murit pe cruce, atunci cunoaşte, judecătorule, că El a şi înviat din morţi şi S-a înălţat la cer." După o vorbire lungă despre Credinţă, Lysius a poruncit să fie biciuiţi iar apoi aruncaţi în temniţă, unde să nu li se dea nici mîncare nici băutură. O femeie creştină din înalta aristocraţie, pe nume Vlassiana, le-a adus apă pe care le-a strecurat-o prin fereastruica temniţei. Iar apoi un înger al Domnului a venit la ei, care i-a mîngîiat, şi i-a întărit.

Cînd a sunat ceasul rostirii osîndei, înaintea lui Lysius s-au înfăţişat doi dintre soldaţii lui şi i-au declarat în faţă că sînt creştini, împreună şi cu mai mulţi alţii, întru totul patruzeci şi cinci de suflete. Judecătorul i-a osîndit imediat pe toţi la moarte, poruncind ca să li se taie mîinile şi picioarele, iar trupurile astfel mutilate să le fie arncate în foc. Această tortură bestială a fost împlinită întocmai, iar sufletel cele muceniceşti sau înălţat la împăratul Hristos, strămutîndu-se la viaţa veşnică. Aceşti sfinţi patruzeci şi cinci de mucenici au luat cu cinste cununa mărturisirii celei sîngeroase la anul 319.

Întemeietorul şi părintele monahismului rus, Sfîntul Antonie, s-a născut în orăşelul Liubech de lîngă Cernigov. El a părăsit de timpuriu casa părintească şi s-a dus la Sfintul Munte, unde a fost tuns monah şi a vieţuit întru aspre nevoinţe la Mînăstirea Esfigmenu. Ca urmare a unei vederi cereşti, stareţul mînăstirii 1-a trimis pe Antonie în Rusia spre a întemeia acolo viaţa monahală. Antonie a ales să se sălăşluiască într-o peşteră de lîngă Kiev. Cînd cei doritori de viaţa pustnicească au început să se strîngă în jurul lui, el 1-a numit stareţ al obştii pe Teodosie, el însuşi rămînînd în continuare în acea peşteră, întru nevoinţele desăvîrşitei singurătăţi.

Prin binecuvîntările lui Dumnezeu, obştea sfintei mînăstiri a crescut şi s-a făcut maica întregului monahism rusesc. Sfîntul Antonie a îndurat multe răutăţi de la oameni şi de la draci, dar toate răutăţile le-a biruit cu smerenia. El avea darul mai înainte vederii şi al vindecării bolnavilor. El s-a odihnit în Domnul la anul 1073, în vîrstă fiind de noăzeci de ani, şi lăsînd în urmă o obşte numeroasă de ucenici buni care au fost sămînţa cea bună pentru monahismul rusesc din veacurile următoare.

La vremea suferinţelor Mîntuitorului pe Cruce pentru păcatele omenirii, se afla în rîndurile oştirii romane de la Ierusalim un georgian pe nume Elioz, din cetatea Mtskheta. Mama acestui soldat auzise de Hristos şi în taina inimii ei credea în El. Conducîndu-şi fiul în Palestina, ea 1-a sfătuit să nu-I facă nici un rău lui Hristos. Cînd Domnul a fost ţintuit în piroane la mîini şi la picioare, sunetul ciocanelor acelora a ajuns pînă la urechile maicii din cetatea Mtskheta. Auzind cumplitul sunet, ea a strigat: „Vai mie, că nu mi-a fost dat să mor mai înainte ca să aud aceasta!

Moartea m-ar fi izbăvit pe mine de această auzire cumplită!" Zicînd acestea, ea a căzut jos şi a murit. La acea vreme Elioz era la piciorul Crucii, şi împreună cu ceilalţi soldaţi el arunca sorţi pentru cămaşa lui Iisus. El a cîştigat cămaşa şi a adus-o la Mtskheta, dăruind-o în dar surorii lui, Sidonia. Auzind de moartea Domnului Hristos, şi că fratele ei a fost părtaş la vărsarea Sîngelui Lui nevinovat, Sidonia a căzut jos şi a murit, strîngînd în mîini cămaşa Mîntuitorului. Nimeni nu a putut desprinde Sfînta Cămaşă din mîinile ei, şi de aceea au fost nevoiţi să o îngroape împreună cu ea. Din mormîntul Sidoniei a răsărit un cedru care izvora un mir sfînt. După vreme, cedrul a fost tăiat şi din el s-a făcut un stîlp.

La rugăciunile Sfintei Nina un înger a ridicat acel stîlp, care strălucea ca o columnă de foc, şi 1-a adus deasupra mormîntului, fixîndu-1 pe piedestalul ce se săpase în cioata cedrului. Regele Mirian, imediat după botezul lui, a înălţat acolo o biserică, pe care a închinat-o Sfinţilor Apostoli, în anul 1625 Şahul Abbas a luat Cămaşa şi a trimis-o la Moscova, ca dar Cneazului Mihail Fiodorovici şi Patriarhului Filaret. Sfînta Cămaşă a fost aşezată în Catedrala Adormirii din Moscova.

Maica lui Elioz pre al ei fiu îl sfătuieşte:

„Elioz, lumina ochilor mei,

iată oştean te faci în imperiala armată,

chiar în pămîntul Palestinei,

Pămîntul părinţilor mei.

în acel pămînt împăratul apogorît,

Hristos Domnul Mîntuitorul, Cel prevestit de Proroci.

Cuvîntul venirii Lui a ajuns pînă în Georgia;

El nevăzute minuni lucrează pînă acum!

El grăieşte cuvinte ce nicicînd s-au grăit,

El în mijlocul oamenilor aduce împărăţia lui Dumnezeu!

Graiurile cele despre El pretutindeni se aud!

Oamenii şi îngerii se bucură,

Dar a lor bucurie întunecată este

De răutatea bătrînilor evrei,

Care vor să-L ucidă.

Sub acest blestem poporul geme greu.

Ci tu, Jiul meu, lumina ochilor mei,

Păcatului lor părtaş să nu te faci.

Tu să nu te întinezi cu Sîngele Celui Drept. "

Timpul a trecut,

Şi într-o zi,

Stînd la rugăciune,

Maica cu duhul aude piroanele cum se bat

în Trupul Domnului pe Cruce.

Ea strigă atunci de durere,

Ca arsă de foc:

„ O, moarte, de ce n-ai venit

să mă iei mai devreme,

ca să nu aud acest sunet cumplit!

Acesta moartea Mîntuitorului Celui Nevinovat

înseamnă,

Şi blestemul neamului evreiesc!

O, Jiul meu, iubite Elioz,

Pentru ce-ai nesocotit ruga mamei tale?

Pentru ce părtaş te-ai făcut

Vărsării Sîngelui Celui Nevinovat? "

Zicînd acestea maica zbuciumată

A căzut la pămînt sufletul dîndu-şi

In mîna lui Dumnezeu.

Gîndul la moarte este ca o ploaie rece care stinge focul patimilor. Psalmistul zice: Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui (Psalmul 48, 18). Oare cine nu se ruşinează atunci cînd vede printre necredincioşi o mai bună înţelegere a acestui adevăr al nimicniciei pămînteşti, decît printre creştini? Cînd a murit Califul Saladin, potrivit poruncii din testamentul lui, înaintea sicriului lui mergea un vestitor care, purtînd în mîini o suliţă iar în vîrful ei una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi, voi, oamenilor! Marele Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pămîntului a murit! Din toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în mormînt, decît numai această cămaşă mizerabilă!"

Să luăm aminte la minunata venire a lui Dumnezeu la Moise în Muntele Sinai (Ieşirea 19):

• La cum Moise a urcat în vîrful Muntelui Sinai şi a intrat în întunericul stîlpului de nor des în care se afla Dumnezeu;

• La cum lumina lui Dumnezeu este atît de mare încît, pe lîngă ea, toată zidirea şi lumina ei sînt ca un întuneric;

• La cum inima omului este asemenea Muntelui Sinai: în întunericul inimii Dumnezeu şi omul se întîlnesc.

Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetînd-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici, ci pilde facîndu-vă turmei (I Petru 5: 2-3).

Iată poruncile pe care trebuie să le păzească păstorii turmei lui Hristos. în cuvinte puţine, Sfîntul Apostol Petru expune cele trei patimi cumplite care pot să-i prefacă pe păstorii de suflete în lupi răpitori: patima mîndriei (nu cu silnicie), patima lăcomiei (nu pentru cîştig urîf), şi patima stăpînirii asupra altora (nu ca şi cum aţi fi stăpîni peste Biserici), împotriva acestor pierzătoare patimi Apostolul aduce cele trei mari virtuţi care trebuie să îl împodobească pre păstorul turmei lui Hristos: virtutea fricii de Dumnezeu (ci cu voie bună), virtutea rîvnei pentru cele sfinte (ci din dragoste), şi virtutea slujirii (pilde facîndu-vă turmei). Apostolul nu a grăit doar ca un învăţător atunci cînd a dat aceste precepte, ci şi ca un proroc. Căci veacurile care au urmat de atunci au dat la iveală două feluri de păstori: unii, în fruntea Bisericii aflîndu-se, sau arătat stăpîniţi şi călăuziţi de patimi: mîndrie, lăcomie, şi poftă de putere; iar alţii s-au arătat stăpîniţi şi călăuziţi de frica de Dumnezeu, de rîvna pentru cele sfinte, şi de slujirea turmei cu pilda vieţii şi cu cuvîntul. Biserica a avut cumplit de suferit de pe urma celor dintîi, dar cu toate acestea nu a pierit - ci mai curînd ei au pierit, păstorii cei netrebnici.

Din partea celor din urmă, Biserica a avut parte numai de rodire şi de sporire, strălucind în lume cu credinţa. Cei dintîi sînt lupii răpitori, iar cei din urmă sînt păstorii cei buni. Cei dintîi sînt duşmanii oamenilor şi ai lui Dumnezeu, cîtă vreme cei din urmă sînt prieteni, şi ai oamenilor, şi ai lui Dumnezeu. Hristos Marele Păstor va face socoteala fiecărei oi, şi cu cei dintîi şi cu cei din urmă - El va face socoteală cu ei, adică, pentru fiecare suflet omenesc, şi va răsplăti fiecăruia dintre ei după faptele pe care le-a făcut. Răsplata mîndriei, a lăcomiei şi a poftei de putere a aşa-zişilor păstori se va răsplăti cu focul cel veşnic, iar răsplata fricii de Dumnezeu, a milostivirii şi a slujirii adevăraţilor păstori se va răsplăti cu bucuria cea veşnică.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, ajută păstorilor turmei Tale celei cuvîntătoare, ca să fie ei plinitori a toată porunca ce ai dat-o lor prin Sfînt Apostolul Tău,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.