Acest sfînt s-a născut la Antiohia, în timpul în care Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos umbla ca un om pe pămînt, printre oameni. Auzind de minunile lui Hristos, părinţii lui Pangratie au dorit să-L vadă pre Domnul Cel Făcător de Minuni, împreună cu Pangratie ei au călătorit la Ierusalim, unde L-au văzut pe Iisus, au ascultat cuvintele Lui, şi au văzut minunile Lui.

Acolo Pangratie s-a făcut cunoscut Apostolului Petru. După înălţarea Domnului, şi părinţii şi fiul au primit Sfîntul Botez la Antiohia. Pangratie s-a retras într-o peşteră din Pont, unde Apostolul Petru 1-a aflat, în acord cu Sfîntul Apostol Pavel, Sfîntul Apostol Petru 1-a hirotonit pe Sfîntul Pangratie Episcop pentru cetatea Tavromeniei (Taormina de azi) din Sicilia. Sfîntul Pangratie a lucrat multe şi mari minuni, a dărîmat idolii, a botezat pe cei nebotezaţi, i-a întărit apoi cu Sfintele Taine şi cu cuvîntul, şi bine a păstorit Biserica lui Dumnezeu de acolo. Un comandant păgîn pe nume Acvilin a auzit că întreaga cetate a Tavromeniei s-a făcut creştină şi a pornit cu armată ca să o distrugă. Sfîntul Pangratie a potolit frica poporului, şi el însuşi a ieşit din cetate împreună cu clerul, ducînd în mîinile lor invincibila armă, Sfînta Cruce.

Cînd duşmanii s-au apropiat de cetate, asupra lor a căzut întuneric mare iar soldaţii s-au umplut de spaimă. Nemaiştiind unde este duşmanul, ei au început să se ucidă între dînşii. Aşa a mîntuit plăcutul lui Dumnezeu Pangratie cetatea şi poporul de duşmanul cel fără de lege, numai cu rugăciunea cea adusă înaintea Domnului. La urmă Sfîntul lui Dumnezeu a fost omorît cu pietre de păgîni invidioşi şi plini de drăcească răutate. El şi-a aflat odihna la locaşurile cereşti, iar sfintele lui moaşte odihnesc la Roma.

Sfîntul Chirii a luat mucenicia din mîinile lui Decius, pe cînd s-a aflat în al optzeci şi patrulea an al vieţii sale. El a fost aruncat în foc, dar s-a mîntuit de acolo prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Atunci păgînul jude a scos următoarea poruncă: „Dreapta judecată nu poate îngădui ca cel numit Chirii, care a scăpat din foc, să rămînă printre cei vii. De aceea poruncim să fie ucis cu sabia." Sfîntul sfinţit bătrîn şi-a plecat cu bucurie capul sub sabie şi s-a strămutat astfel în împărăţia lui Hristos.

Aceştia au fost creştini din Egipt şi au luat chinuri mari de la împăratul Iulian Apostatul. Patermutie era în vîrstă de şaptezeci şi cinci de ani, iar Coprie, de patruzeci şi cinci, împăratul a izbutit să-1 facă pe Coprie să se lepede de Credinţa în Hristos şi să se închine idolilor. Apostatul Coprie atunci a strigat: „Al lui Iulian sînt eu, iar nu al lui Hristos!" Dar cînd bătrînul Patermutie 1-a certat cu asprime, amintindu-i lui de veşnicele chinuri, Coprie şi-a venit în simţiri şi a strigat tare înaintea împăratului: „Al lui Hristos sînt eu, iar nu al lui Iulian!" Amîndoi au fost ucişi prin tăierea capului cu sabia. Alexandru, unul din soldaţii împăratului, a luat mucenicia împreună cu ei. El s-a întors şi a îmbrăţişat Credinţa în Hristos văzînd cum suferă aceşti doi mucenici. Ei cu toţii au luat cu cinste mucenicia pentru Hristos la anul 361.

Aceşti doi Patermutie şi Coprie sînt alţii decît cei pomeniţi mai sus. Mai întîi, Patermutie acesta a fost căpetenia unei cete de tîlhari, dar după o vedere minunată ce a avut-o, el s-a convertit la Credinţă şi s-a făcut monah. Iată cum s-a întîmplat: El s-a urcat oarecînd pe acoperişul casei unei femei cucernice, ca să intre pe acolo înăuntru şi să tîlhărească. Dar deodată 1-a cuprins somnul şi a văzut în vis cum cineva îl ameninţă să nu mai facă răul şi să se pocăiască. Patermutie acesta nu numai că s-a botezat după această vedenie, dar s-a făcut şi monah. Patermutie şi Coprie aceştia au fost amîndoi mari făcători de minuni. Prin harul lui Dumnezeu, ei vindecau oamenii de toată durerea şi suferinţa, călăuzeau şi povăţuiau păcătoşii pe calea pocăinţei, şi vedeau mai înainte cele ce aveau să fie.

Un păcătos care zăcea pe patul morţii 1-a rugat cu lacrimi pe Avva Patermutie ca să se roage să i se prelungească viaţa, ca să cîştige timp de pocăinţă. Rugîndu-se, Patermutie i-a zis că Dumnezeu s-a îndurat şi i-a mai prelungit păcătosului viaţa cu trei ani. Păcătosul s-a pocăit, şi a murit exact trei ani mai tîrziu. Aceşti Sfinţi Patermutie şi Coprie s-au odihnit în Domnul la sfirşitul veacului al patrulea, aflîndu-se amîndoi la adînci bătrîneţi.

Theodor s-a tuns monah la vîrsta de douăzeci de ani, şi a petrecut ca monah timp de treizeci şi şase de ani. Apoi, în vremea împărăţiei lui Mihail şi a Teodorei, monahul Theodor a fost ridicat Episcop al Edesei. El s-a odihnit în Domnul la anul 848. Pomeniţi împreună cu dînsul mai sînt şi povăţuitorul lui, Sfîntul Theodosie Stîlpnicul cel din Siria; fratele lui, Sfintul Ioan; şi Sfîntul Ader, un nobil foarte bogat, care lăsîndu-şi soţie şi averi, s-a făcut monah.

Sfîntul Pangratie din a copilăriei vîrsta

S-a încălzit la lumina Soarelui Hristos.

Anii s-au scurs, vară după vară,

Dar Faţa Domnului Hristos în inima lui

Neştearsă a rămas.

Ea este lumina ce-i luminează înainte,

Noapte şi zi.

El chipul Feţei cu grijă L-a păstrat

înlăuntrul inimii lui,

Ferindu-L cu străşnicie de toată întinăciunea.

El averi mari a lepădat, şi casa părinţilor lui,

El toată pofta cea lumească o a lepădat,

Şi toată înşelăciunea ce-i ademeneşte pe oameni.

El în singurătatea pustiei a intrat,

Şipînă întru ultima zi a alergării lui pămînteşti

Dulceaţa Feţei sufletul lui l-a luminat şi hrănit.

Dar făclia nu stă ascunsă sub obroc,

Precum Domnul în lume a luminat,

Şi Pangratie, pe ale Lui urme, la fel.

Sicilia păgînă era,

Ea înseta de a Sfîntului Pangratie lumină,

Ea înseta de mărturia celui ce Faţa Domnului o cunoştea,

Ea înseta de rouă mucenicescului sînge.

Această lipsă toată

Pangratie o a împlinit.

El ca un mucenic a căzut, şi nemuritor a rămas.

El ca o lumină a Siciliei a rămas,

Călăuzitoare către Faţa cepre Sicilia

Pururi o luminează.

Mulţi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu moartea tinerilor şi a copiilor, de ce nu-i lasă să ajungă în vîrstă, şi numai după aceea să-i cheme în lumea cealaltă? Acestea se întîmplă pentru că aşa este Iconomia lui Dumnezeu, aşa este Purtarea Lui de Grijă, aşa voieşte şi binevoieşte Domnul. Există însă şi exemple în scrierile Bisericii şi ale Sfinţilor Părinţi, care atestă faptul că acest lucru se întîmplă şi din pricina rugăciunilor care se aduc pentru aceasta de către Sfinţii cei adormiţi, sau de către rudele cele trecute la Domnul. Sfântul Ader, care în monahism s-a numit Athanasie, s-a înfăţişat după moarte soţiei lui, pe care o lăsase în lume împreună cu cei trei copii ai lui, spre a merge la viaţa sihăstrească, în care a şi murit.

Cînd soţia a ajuns la disperare văzîndu-se singură şi lipsită de ajutor, împreună cu cei trei copii ai ei, căci nu ştia unde se află soţul ei, el i s-a înfăţişat în vis din cealaltă lume. Faţa lui era strălucitoare iar trupul lui era îmbrăcat într-un strai alb ca lumina. El i-a zis: „încetează să mai plîngi şi să mă mai învinuieşti. Iată, pe doi dintre copiii noştri îi voi lua la mine, iar tu, dacă voieşti, te vei putea dărui mîntuirii sufletului tău." în acelaşi timp şi în acelaşi fel el s-a înfăţişat înaintea Sfîntului Theodosie Stîlpnicul şi i-a zis: „Peste trei zile, o pustnică bătrînă care vieţuieşte lîngă mînăstire va pleca la Domnul, în chilia ei să o aşezi pe soţia mea, spre a duce acolo viaţa nevoinţelor celor pustniceşti ca monahie. Pe copilul cel mic ce îl are cu dînsa să îl laşi să crească sub grija ei. El va urma calea vieţii mele şi va fi chemat să moştenească scaunul apostolic al Ierusalimului." Şi cu adevărat, acestea toate aşa s-au şi întîmplat. Pustnica cea bătrînă a murit în a treia zi, precum şi cei doi copii mai mari ai lui Ader. Soţia lui Ader a venit la chilia bătrînei pustnice cu fiul ei cel mic, care a crescut şi a ajuns Patriarh al Ierusalimului.

Să luăm aminte la minunata biruinţă a lui Moise asupra Amaleciţilor (Ieşirea 17):

• La cum, cînd îşi ridica Moise mîinile la rugăciune, biruia Israel, iar cînd îşi lăsa el mîinile, biruiau Amaleciţii;

• La cum Moise cel cu mîinile ridicate la rugăciune a preînchipuit Răstignirea lui Hristos;

• La cum, prin puterea Crucii şi a rugăciunii, şi eu pot birui patimile întunecate pe care le închipuie poporul lui Amalec.

Căci vremea este ca să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; şi dacă începe întîi de la noi, care va fi sfîrşitul celor care nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? (I Petru 4: 17).

Cînd vine judecata lui Dumnezeu asupra casei celui drept, neascultătorii şi păcătoşii nu trebuie să se bucure cu răutate de aceasta, ci mai vîrtos trebuie să tremure de spaimă. Dacă dreptul şi cu păcătosul sînt vecini, şi dacă mîna lui Dumnezeu se abate cu mînie asupra dreptului, atunci ea se abate asupra amîndurora: asupra dreptului spre îndreptare, iar asupra păcătosului spre luare aminte şi avertizare. Cînd asupra dreptului vine şuvoiul suferinţelor celor amare, aceasta nu i se întîmplă lui fără ştirea lui Dumnezeu.

Aşadar să nu îndrăznească păcătosul să se bucure văzînd suferinţa dreptului, căci ea vine mai curînd ca avertizare la adresa lui decît ca pedeapsă asupra dreptului. Aceasta însemnează că el, păcătosul, trebuie să grăbească spre pocăinţă şi spre schimbarea vieţii pînă ce nu e prea tîrziu. Să cadă pe gînduri păcătosul şi să se întrebe: dacă astfel de mînie îngăduie Dumnezeu asupra dreptului, oare împotriva mea ce nu va îngădui?

Să cunoaşteţi aşadar, fraţilor, că dreptatea este putere iar nedreptatea slăbiciune şi neputinţă. Care din acestea două va rezista mai bine în faţa urgiei? Puterea, sau slăbiciunea? Fără îndoială, puterea. Aceasta este pricina pentru care jugul cel greu apasă întotdeauna asupra dreptului.

Deci să nu rînjească păcătosul cînd îl vede pe drept sub jugul cel greu, şi să nu zică: „Iată că nedreptatea mea este mai bună decît dreptatea acestuia!" Ci mai vîrtos să privească la jugul cel greu al dreptului cu frică şi cu cutremur mare, şi să-şi zică luişi adevărul: Iată jugul acesta jugul meu este, dar eu sînt prea slab ca să-1 port! De aceea i s-a aruncat în spate celui drept, ca să-1 văd cu ochii asupra altuia şi să mă pocăiesc de nelegiuirile mele, iar pocăindumă, să mă întăresc pentru jugul şi mai greu care urmează să cadă asupra mea.

Trebuie ca judecata să înceapă de la Casa lui Dumnezeu - iată marea milostivire a lui Dumnezeu către cei păcătoşi, către cei slabi care s-au făcut pe ei slabi din pricina păcatului. Să-şi deschidă aceştia ochii şi să citească mînia lui Dumnezeu care se scrie sub ochii lor. Judecata trebuie să înceapă de la casa lui Dumnezeu, căci casa lui Dumnezeu este puternică, iar casa lui Dumnezeu este chiar dreptul în care sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. Cînd vin vînturile şi suflă asupra turnului celui de piatră, atunci cei care locuiesc în colibe proaste să facă bine să şi le întărească.

O, fraţilor, cît de cumplite şi de adevărate sînt cuvintele acestea ale apostolului pentru cei păcătoşi!

O Stăpîne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti Atotdrept şi Atotmilostiv, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pre noi,

Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.