în zilele împăratului Leon cel Mare (457-474) şi ale împărătesei Virinia, soţia lui, pe cînd Patriarh al Cetăţii Cetăţilor (Constantinopole) era Ghenadie, doi mari patricieni şi fraţi buni, Galvie şi Candid, au mers la Locurile Sfinte ca să se închine. Ei o vreme au locuit la Nazaret, în casa unei bătrîne femei evreice, fecioară, care avea într-o cămară ascunsă Veşmîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mulţi bolnavi îşi aflau tămăduirea rugîndu-se înaintea lui cu credinţă şi atingîndu-se de el. Cu binecuvîntare, Galvie şi Candid au adus acest Sfînt Veşmînt la Constantinopol şi 1-au vestit de aceasta pe împărat şi pe Patriarh.

Capitala imperială s-a umplut de bucurie. Straiul a fost adus cu solemnitate şi pus în Biserica din Vlaherne, cea mai înainte zidită de împăratul Marchian şi împărăteasa Pulheria, la ţărmul unui mic golf numit Vlaherne de la numele lui Vlaheran, un comandant de la Skit care fusese ucis acolo. Praznicul acesta s-a hotărît în cinstea aducerii Cinstitului Veşmînt al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la Biserica din Vlaherne.

Sfântul luvenalie a fost contemporanul unor mari luminători ai Ortodoxiei între care se aflau marii Eftimie, Teodosie, Gherasim şi Simeon Stîlpnicul. El s-a aflat între Părinţii a două Sinoade Ecumenice: al Treilea de la Efes, din anul 431, şi al Patrulea de la Calcedon, din anul 451. Cu mare putere şi cu mare rîvnă, la Efes, el a luptat împotriva ereziilor celor hulitoare ale lui Nestorie, care zicea că Maica lui Dumnezeu este doar Născătoare de Hristos, adică Maică doar a unui om obişnuit; iar la Calcedon a luptat împotriva ereziilor lui Eutihie şi Dioscor, care mincinos învăţau că se află doar o singură natură în Hristos, cea dumnezeiască, iar nu şi cea omenească, pe deplin.

După biruinţa Ortodoxiei la amîndouă Soboarele, Sfântul luvenalie s-a întors la scaunul său de la Ierusalim. Dar măcar că fuseseră biruiţi, neruşinaţii eretici îşi continuau în popor drăceştile lor lucrări. Prin intrigile ţesute de un oarecare Teodosie, prieten al lui Dioscor, şi prin violenţă, Fericitul luvenalie a fost scos din scaunul lui şi aruncat în surghiun, acelaşi Teodosie fiind ridicat în locul lui. La început Teodosie acesta a fost susţinut de împărăteasa Eudochia, văduva lui Teodosie cel Mic, care se stabilise la Ierusalim. Nehotărîtă şi şovăielnică, Eudochia a mers la Simeon Stîlpnicul, spre a afla de la el unde stă adevărul. Sfintul lui Dumnezeu i-a dat pe faţă toate învăţăturile cele eretice, şi a povăţuit-o pe împărăteasă să se ţină de Ortodoxia cea confirmată la Sinoadele al Treilea şi Patrulea Ecumenice, împărăteasa s-a supus Sfîntului, s-a pocăit de faptele ei trecute şi 1-a denunţat pe ereticul Theodosie, falsul patriarh. De aceea împăratul Marchian şi împărăteasa Pulheria, cei de la Constantinopol, au trimis scrisoare imperială Comandantului Athanasie, eparhul Ierusalimului, poruncindu-i să-1 arunce pe Theodosie mincinosul patriarh în surghiun şi să-1 aducă înapoi pe legiuitul Arhipăstor, Iuvenalie. Eparhul a executat de îndată porunca. Sfântul Iuvenalie a păstorit Biserica Ierusalimului timp de treizeci şi opt de ani. La bătrîneţi adînci ajungînd, el s-a odihnit în Domnul, la anul 458, şi a primit de la El răsplata chinurilor îndurate cu bucurie pentru adevăr, în timpul arhipăstoririi Sfîntului Iuvenalie s-a instituit şi Prăznuirea Naşterii Domnului în ziua a douăzeci şi cincea a lunii decembrie.

Acest Sfînt Patriarh Fotie a fost de neam grec. El a păstorit cu mare înţelepciune Biserica Moscovei timp de douăzeci de ani, şi s-a odihnit întru Domnul la anul 1430. Cu o săptămînă mai înainte de adormirea lui, un înger al Domnului i-a vestit mai dinainte ceasul ieşrii sufletului său.

Noi oamenii înaintea Preasfmtei Fecioare cădem,

Şi mila lui Dumnezeu căutăm prin a ei mijlocire.

Ea străluceşte de veşnica slavă,

Si se roagă lui Hristos Dumnezeu pentru noi.

Rugăciunile ei sînt pline de putere -

Scumpe sînt rugăciunile Maicii pentru Fiu!

Ea iubeşte pre toţi cei de Fiul zidiţi,

Ca flacăra luminării curate strălucesc ale ei rugăciuni!

Ea caută pe cei suferinzi pretutindeni:

Oriunde muşcă durerea, al ei ajutor este-aproape.

Leac vindecător şi balsam este-al ei nume

Pentru cel suferind,

Şi bici aspru demonilor.

Chemînd a Crucii lui Hristos putere şi numele

Născătoarei de Dumnezeu,

Noi putere nouă primim, şi curaj.

Voi oamenii înaintea Preasfintei Fecioare cădem,

Şi mila lui Dumnezeu căutăm prin a ei mijlocire.

Orice descoperire materială cu care se făleşte omul, ca fiind produs exclusiv de forţa şi mintea lui, se arată în realitate a fi o manifestare a Providenţei dumnezeieşti. Orice invenţie are o importanţă şi o semnificaţie îndoită: fizică şi spirituală. Chiar obiectul numit ceasornic, această minunată invenţie cu care oamenii măsoară timpul, nu este făcută doar pentru a număra ceasurile zilei sau nopţii, ci şi pentru a ne aduce aminte de ceasul morţii noastre: aceasta este semnificaţia lui duhovnicească. Cînd braţul cel subţire îşi încheie rondul secundelor şi minutelor, atunci braţul cel mare bate ceasul rînduit, sunînd gongul lui. Aşa va bate şi sună şi ceasul vieţii noastre, care ne numără zilele, lunile şi anii ce îi avem de trăit. De aceea îndeamnă Sfîntul Tihon din Zadonsk pe fiecare creştin să cugete la următoarele lucruri:

1. la scurgerea permanentă a timpului vieţii noastre ;

2. la cum este imposibil ca să întoarcem timpul înapoi;

3. la cum trecutul şi viitorul nu sînt în puterea noasră, dar prezentul pe care îl trăim acum, da;

4. la cît de necunoscut este sfîrşitul vieţii noastre;

5. la cum trebuie mereu să fim pregătiţi pentru moarte - în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă;

6. la cum, din această cauză, trebuie să ne aflăm pururea într-o stare sufletească de pocăinţă pentru păcatele noastre;

7. la cum în fiecare ceas trebuie să ne plîngem păcatele noastre cu amar, şi să ne aflăm mereu în starea duhovnicească pe care ne dorim să o avem în clipa ieşrii sufletului nostru.

Să luăm aminte la rugul de foc de la Muntele Horeb (Ieşirea 3):

La cum rugul era aprins cu pară de foc, dar nu se mistuia; La cum Preacurata Fecioară, carea L-a purtat pre Pruncul Dumnezeiesc în pîntecele ei, foc dumnezeiesc purta, şi focul nu o mistuia; La cum harul focului celui dumnezeiesc întinereşte, vindecă şi luminează şi sufletul meu cel păcătos.

Pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decît aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos (I Petru l: 7). Fraţilor, credinţa noastră este încercată mai des decît este bătută trestia de vînturi. încercările credinţei noastre sînt precum vîntoasele puternice: credinţa cea slabă ele o smulg din rădăcini, pe cînd pe cea puternică o fac să se înfigă şi mai adînc în pămînt. încercările sînt asemenea şi flăcărilor care ard paiele dar lămuresc aurul.

Teoretizările şi supoziţiile omeneşti încearcă şi ele credinţa noastră. Acestea sînt adesea vînturi foarte sălbatice, care totuşi pot fi învinse dacă sîntem dornici să ne ţinem strîns de cuvintele Domnului şi dacă în contra acestor teoretizări sîntem în stare să aducem cu înţelepciune exact învăţăturile Credinţei Creştine care li se opun.

Credinţa noastră mai este încercată şi de teamă şi de ruşine:

teama de oamenii care prigonesc Credinţa, şi ruşinea faţă de oamenii care dispreţuiesc cu aroganţă credinţa. Şi acestea sînt vînturi puternice cărora trebuie să le rezistăm dacă vrem să fim vii. Şi cum să le rezistăm? Să le rezistăm prin frica de Dumnezeu, care trebuie să fie întotdeauna în sufletele noastre mai mare decît frica de oameni, şi prin ruşinea faţă de Sfinţii Apostoli şi de Toţi Sfinţii, care nu s-au ruşinat de credinţa lor înaintea celor mai mari împăraţi, domni şi înţelepţi ai acestei lumi.

Credinţa noastră mai este încercată şi de suferinţă fizică şi mizerie (sărăcie). Acesta este focul în care credinţa noastră fie arde ca şi nişte paie, fie se curăţeşte şi se lămureşte ca aurul cel curat în topitoare. Credinţa noastră va rezista acestui foc numai dacă ne vom aminti de Domnul nostru Hristos Răstignit pe Cruce pentru noi, nuami dacă ne vom aminti de miile de mucenici ai Credinţei care cu răbdarea chinurilor lor au biruit lumea, răsărind din ele ca şi aurul cel curat, şi strălucind peste veacuri între îngeri şi oameni.

Credinţa noastră mai este încercată şi de moarte - de moartea celor dragi şi apropiaţi nouă, de moartea oamenilor în general. Acesta este focul cel amarnic în care credinţa multora a pierit. Dar oare este moartea sfîrşitul a toate? Nu, ea nu este, şi să o credem aceasta, fraţilor! Din contră, ea este începutul a toate, începutul vieţii celei adevărate şi noi. Să credem, fraţilor, să credem în învierea lui Hristos, să credem în viaţa cea de dincolo de moarte, să credem în învierea cea de Obşte de la sfîrşit şi în înfricoşata Judecată a lumii!

O Stăpîne Doamne Atotîndurate, întăreşte întru noi credinţa cea întru Tine şi ne miluieşte pre noi, Căci Ţie se cuvine toată slava şi închinăciunea în veci, Amin.