Petru a fost fiul lui lona şi fratele lui Andrei Cel întîi Chemat. El era din tribul lui Simeon, şi din oraşul Betsaida. El a fost pescar şi s-a numit mai întîi Simon, dar Domnul a binevoit să îl numească Chefa, sau Petru (loan l: 42). El a fost primul dintre Ucenici care a mărturisit limpede credinţa lui în dumnezeirea lui Hristos Iisus, cînd a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (Matei 16: 16).

Dragostea lui Petru pentru Mîntuitorul era foarte mare, iar credinţa lui în El s-a făcut din ce în ce mai puternică. Cînd Domnul a fost dus la judecată însă, Petru s-a lepădat de El de trei ori: dar la o singură privire a Domnului, sufletul lui Petru s-a umplut de remuşcare, de ruşine, şi de plîns cu amar. După Duminica Pogorîrii Duhului Sfînt, Petru s-a arătat Apostol neînfricat şi puternic în propovăduirea Evangheliei.

Urmînd predicării lui în Ierusalim la Ziua Cincizecimii, ca la trei mii de suflete au primit Sfintul Botez. El a predicat cuvîntul lui Dumnezeu în Palestina, în Asia Mică, în Iliria şi în Italia. Petru a făcut multe şi mari minuni, în timpul vieţii fiind: el a vindecat bolnavi şi a înviat morţi, iar bolnavii se vindecau şi numai cînd se aşezau în umbra lui. El a dat război mare cu Simon Magul, care sa proclamat pe sine dumnezeu, dar care în fapt era sluga satanei.

Petru în cele din urmă 1-a ruşinat de tot şi 1-a învins. Dar la porunca prietenului acestei slugi a satanei, anume răul împărat Nero, Petru a fost osîndit la moarte. După ce 1-a sfinţit pe Linus episcop la Roma, şi după ce şi-a sfătuit din destul şi şi-a mîngîiat turma lui în Hristos, Petru a mers şi şi-a întîmpinat moartea cu bucurie.

Văzînd înaintea lui crucea pe care urma să fie răstignit, el a cerut călăului să-1 răstignească cu capul în jos, socotindu-se nevrednic să moară răstignit cu capul în sus, ca Mîntuitorul. Astfel, acest mare rob al Marelui Dumnezeu s-a odihnit şi a primit cununa cea nepieritoare a veşnicei slave.

Pavel s-a născut la Tarsus şi era din seminţia lui Veniamin. La început el s-a numit Saul. El a studiat cu marele Gamaliil, şi era fariseu şi prigonitor al creştinilor. El sa convertit prin minune mare la Credinţa în Hristos, prin lucrarea nemijlocită a Mîntuitorului însuşi. El S-a înfăţişat înaintea lui Saul pe drumul Damascului, pe cînd Saul pornea către acea cetate ca să-i prigonească pe creştini.

Saul s-a botezat de mîinile sfîntului apostol Anania, s-a numit Pavel din botezul creştin, şi s-a numărat printre slujitorii celor Doisprezece Apostoli Mari. Cu rîvnă de foc Pavel a predicat Evanghelia pretutindeni, de la marginile Arabiei şi pînă în Spania, printre Iudei şi printre neamuri, primind de aceea şi supranumele Apostolul Neamurilor.

Cu cît încercările prin care trecea erau mai cumplite, cu atît mai mare şi mai suprafirească era şi răbdarea lui. De-a lungul tuturor anilor predicării lui, viaţa lui Pavel atîrna de la o zi la alta numai de un fir de păr. Dar umplîndu-şi zilele şi nopţile cu cele mai mari nevoinţe şi suferinţe pentru Hristos, bine rînduind Biserica în multe locuri, şi ajungînd la o mare măsură a desăvîrşirii, la urmă marele Pavel a putut cu adevărat zice: Nu eu, ci Hristos vieţuieşte în mine (Galateni 2: 20).

Pavel a fost decapitat la Roma în timpul domniei dementului Nero, în aceeaşi zi în care a fost ucis şi Petru.

învăţaţi şi neînvăţaţi, dar aceiaşi în duhul,

Puternici ca îngerii în a Domnului iubire,

Petru cel simplu şi Pavel cel mult învăţat,

Erau amîndoi luminaţi de al Duhului har.

Ei două luminări aprinse au fost,

Candele nestinse,

înalte şi preafrumoase, ca stelele strălucind.

Elepămîntul au străbătut cu a lor lumină,

De la oameni nimic cerînd, şi pe veci îmbogăţindu-i.

Ei mai săraci erau decît cei mai săraci,

Dar au îndestulat lumea;

Ei robi şi întemniţaţi au fost, dar lumea au biruit.

Cu învăţătura lui Hristos ei au îmbogăţit lumea,

Şi cu arme noi pe ea desăvîrşit o au biruit.

Ei o au biruit cu smerenia şi dumnezeiasca pace,

Cu fericita blîndeţe, cu rugăciunea, postirea

Şi cu milostivirea cea de necuprins.

Cînd a vieţii lor zbuciumată zi

s-a plecat spre zbuciumata seară,

Sîngerosul Nero năpraznic capăt i-apus.

Dar cînd Nero, al lumii dement conducător

Poruncit-a a Apostolilor moarte,

Lumea nu mai era a lui, ci-a lor.

Iar ei prin moarte au dobîndit împărăţia.

Simon Petru şi Simon Magul. Duşmanii creştinismul iubesc mult să scoată în faţă pilde de minuni lucrate de păgîni, ca astfel să-i înşele pe cei uşor de înşelat, să bîrfească Credinţa Creştină şi să preaslăvească păgînismul, vrăjitoria, descîntecele, satanismul, şi toate celelalte şarlatanii. Nu încape îndoială că Satan, prin ale lui slugi, încearcă şi el să se dea făcător de minuni, dar minunile lui nu pornesc din dragostea de oameni, din împreună pătimire cu ei şi din credinţa în Dumnezeu, ci ele pornesc din sataniceasca mîndrie, egoism, iubire de sine, şi ură faţă de oameni.

Citind Sfintele Scripturi şi mai cu seamă Faptele Apostolilor, creştinul trebuie să-şi dea seama de diferenţa ca de la cer la pămînt care există între minunile cele dumnezeieşti şi înşelăciunile şi şarlataniile satanice, care vor să treacă drept minuni, în această privinţă, creştinul trebuie să-şi aducă întotdeauna aminte de Simon Petru şi de Simon Magul. El trebuie să compare minunile pe care le făcea Apostolul Petru, şi aşa-numitele minuni pe care le izvodea Simon Magul.

Apostolul a prefăcut inimile de piatră ale oamenilor în inimi nobile, sensibile şi pline de credinţă. El a vindecat bolnavii şi a înviat morţii - şi toate acestea numai cu rugăciunea şi cu credinţa în Iisus Hristos, Domnul Dumnezeu Cel Viu. Pe cînd Simon Magul uluia gloatele cu scamatorii diabolice. Sfîntul Apostol Petru era prietenul lui Dumnezeu, pe cînd Simon Magul era prietenul şi protejatul perversului şi dementului Nero, care şi-a sfîrşit necurata lui viaţă punîndu-şi singur capăt zilelor.

Aşa-numitele minuni ale fakirilor păgîni aparţin aceleiaşi categorii de iluzionism satanic şi înşelăciune pe care le practica şi Simon Magul. Aşa cum de la depărare mare suprafaţa largă de nisip încins seamănă cu apele mării, tot aşa seamănă şi "minunile" fakirilor cu adevăratele minuni de viaţă făcătoare ale Creştinismului.

Să luăm aminte la vindecarea minunată a lui Bartimeu cel orb (Marcu 10: 46):

La cum Bartimeu L-a rugat pe Domnul cu glas mare strigînd: "Ai milă de mine!"

La cum Domnul i-a zis lui: Vezi!

La cum, de mă voi ruga şi eu cu credinţa lui Bartimeu, Domnul va da şi orbitului meu suflet vederea.

Petreceţi în frică zilele vremelniciei voastre (I Petru l: 17).

Acestea sînt cuvintele Marelui Apostol Petru, cuvinte care au o îndoită întemeiere: cea venită din insuflarea dumnezeiască, şi cea venită din experienţa adîncă a trăirii vieţii. Din insuflare dumnezeiască, pescarul cel simplu şi neştiutor de carte s-a făcut învăţător şi dascăl preaînvăţat popoarelor, stîlp al Credinţei şi preaputernic făcător de minuni.

Prin experienţa adîncă a trăirii vieţii personale, el a învăţat că toată înţelepciunea şi puterea omului vin doar de la Dumnezeu şi că omul trebuie astfel să aibă din belşug şi statornic frică faţă de El, şi faţă de nimeni şi nimic altceva.

Nebunul se înspăimîntă doar atunci cînd vede lucind fulgerul şi cînd aude tunetul furtunii, dar omul înţelept se teme de Domnul în fiecare zi şi în fiecare ceas. Căci Ziditorul fulgerului şi furtunii este mult mai înfricoşat decît fulgerul şi furtuna înseşi, şi mai ales, el este pururea cu tine. De aceea, nu este destul să te temi de Domnul numai din cînd în cînd, ci trebuie să te temi de Domnul cu fiecare răsuflare. Căci frica de Domnul este mai proaspătă şi mai răcoritoare decît ozonul cel mai curat, atunci cînd se pogoară în atmosfera viciată a sufletului tău.

Acest ozon aduce curăţire, purificare, uşurare, bună mireasmă şi sănătate. Pînă ce nu s-a întărit în frica de Domnul, Petru era doar Petru, iar nu Marele Apostol Petru, eroul, învăţătorul lumii, şi făcătorul de minuni.

O fraţilor, să nu ne fie nouă a ne bucura mai înainte de seceriş. Această viaţă a noastră nu este secerişul, ci timpul semănatului întru nevoinţele trupului, şi sudoarea feţei, şi întru frică mare pentru mîntuirea noastră. Semănătorul cu frică şi trăieşte pînă ce nu vede că semănăturile lui au rodit, şi pînă cînd nu le strînge în hamabare.

Să ne amînăm şi noi bucuria pînă la ziua secerişului, căci acum este vremea nu a bucuriei, ci a nevoinţelor întru frică şi cutremur. Oare mîntui-mă-voi? Iată întrebarea care trebuie să ne ardă zi şi noapte, în acelaşi fel în care îl chinuie şi pe semănător întrebarea: Oare izbuti-voi să culeg roadele muncii mele semănate cu sudoare în acest ogor? Semănătorul pururea seamănă cu sudoare. Să facem şi noi la fel, nevoindu-ne cu fică şi cu cutremur în tot timpul pribegirii noastre pe acest pămînt.

O Atotînfricoşate şi Preaputernice Doamne, viază-ne pre noi întru frica Ta, Căci Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumită în veci, Amin.