Aceşti sfinţi mucenici se pomenesc în treizeci şi una de zile ale lunii ianuarie, unde sînt scrise vieţile şi mucenicia lor. Astăzi însă facem pomenire de mutarea sfintelor lor moaşte de la Canopus la Menuthis, şi de multele minuni care s-au lucrat în timpul acestei mutări. Sfîntul Chirii, Patriarhul Alexandriei, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu ca să nimicească necurăţia idolatră ce stăpînea în cetatea Nenuthis, unde se afla o capişte păgînească şi unde puterea dracilor domnea absolut.

Atunci înaintea Patriarhului Chirii s-a înfăţişat un înger al Domnului care i-a zis că dracii care domnesc la Menuthis nu vor putea fi surpaţi decît atunci cînd va aduce în acea cetate moaştele sfinţilor Mucenici Chir şi loan. Patriarhul a făcut neîntîrziat aceasta: al a adus sfintele moaşte ale mucenicilor la Menuthis şi a ridicat deasupra lor o slăvită biserică, cu hramul Sfinţilor Mucenici Chir şi loan.

Prin atingerea de aceste sfinte moaşte, Ammonius, fiul lui Iulian, guvernatorul Alexandriei, s-a vindecat de scrofuloză; un anume Theodor s-a vindecat de orbire; Isidor din Maiuma s-a vindecat de o boală prin care i se mînca ficatul; soţia lui Theodor s-a vindecat de otrăvire; o anume Eugenia de idropică; şi mulţi alţi oameni s-au vindecat de alte nenumărate boli grele. Toate acestea s-au întîmplat la anul 412.

Sennuphius a fost un mare nevoitor şi făcător de minuni din pustia egipteană, şi contemporan cu Patriarhul Theofil şi împăratul Teodosie cel Mare. El s-a supranumit Purtătorul de Steag deoarce, cu rugăciunea, el i-a ajutat odată împăratului Teodosie să biruiască într-un război cu duşmanii Imperiului.

Cînd împăratul 1-a chemat pe Sennuphius la Constantinopol, Sennuphius a zis că nu poate merge, dar că îi trimite în schimb haina lui cea prea sărăcăcioasă şi toiagul lui.

Pornind la război, împăratul s-a îmbrăcat pe deasupra, ca şi cu o platoşă, cu rasa cea sărăcăcioasă a Părintelui Sennuphius, şi ridicînd în sus toiagul lui, a pornit la război, şi a biruit.

Pavel din naştere era corintean. încheindu-şi studiile, Pavel s-a retras la o mînăstire şi s-a făcut monah. El acolo a dat un război cumplit duhului necurat al desfrîului. După ce cu puterea Sfintei Cruci el a alungat departe acest duh preanecurat, satana a uneltit atunci o viclenie: el a pus în mintea unei desfrînate să strige în gura mare că a adus pe lume pruncul lui Pavel.

Unii eretici atunci s-au şi repezit la chilia lui Pavel şi 1-au tîrît afară din mînăstire, i-au pus pruncul în braţe şi 1-au silit să umble pe uliţele cetăţii, aşa încît să-1 poată scuipa cei care stăteau pe margini. Pruncul avea doar cîteva zile. Sfintul Pavel s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu şi a zis gloatei: „Iată, pruncul va grăi şi vă va zice vouă cine este tatăl lui."

Atunci copilul a scos o mînă dintre scutece, a întreptat degetul către un fierar şi a zis: „Iată, acesta este tatăl meu, iar nu Pavel monahul!" Duşmanii lui Pavel atunci urît s-au ruşinat, iar Dumnezeu i-a dăruit întru acel ceas lui Pavel puterea de a vindeca suferinţele şi neputinţele trupeşti şi sufleteşti ale oamenilor, astfel încît cînd îşi punea el mîinile peste bolnavi, ei se vindecau.

Pavel a trăit în veacul al şaptelea.

Bătrînul Sennuphius în pustie postea,

Trupul curăţindu-şi pînă la uscare

De necuratele patimi.

De aceea din el se revărsa Duhul Sfînt,

Ca şi izvorul ce ţîşneşte

dintr-o piatră seacă.

Căci trupul cel despătimit

Vas se face al preaputernicului har.

Slăvitul Teodosie împărat de acestea aude

Şi gătindu-se de război pre Bătrînul îl cheamă

Binecuvîntare să-i dea, ca pre cel rău să zdrobească.

împăratul lui Sennuphius daruri mari vrea să-i dea.

Dar Avva Sennuphius plînge.

El cuvînt trimite lui Teodosie împărat

Zicînd că nu poate să vină: drumurile lungi sînt,

Iar el rugăciunea pe griji lumeşti

Nu poate să o dea.

El mulţumită aduce pentru ale împăratului daruri,

Şi lui îi trimite a lui rasă săracă.

Pe Ungă rasă, şi vechiul lui toiag.

Iată darurile monahului către împărat!

împăratul rasa aceasta să-mbrace

şi-n mînă s-apuce toiagul,

şi fără grijă să pornească,

căci pe duşmani îi va nimici.

înarmat cu monahiceasca platoşă,

împăratul la bătălie porneşte,

Şi din ea se întoarce atotbiruitor.

împăratul în marea cetate un stîlp înalt zideşte,

Un stîlp al biruinţei, şi-n al lui vîrf

O asemănare de monah.

Acesta semn a rămas credinţei Marelui Teodosie,

Şi a marii biruinţi aduse de Sfîntul Sennuphius Monah.

Protestanţii au negat puterea lui Dumnezeu de a face minuni prin lucruri materiale. Ei credeau că astfel obţin o Credinţă Creştină mai „spirituală." Dar ei nu au făcut altceva decît să sărăcească şi să deformeze Creştinismul. Ei au respins lucrarea puterii lui Dumnezeu prin Sfintele Icoane, prin moaştele sfinţilor, prin sfinta Cruce, iar la urmă unii dintre ei chiar şi puterea Sfintei împărtăşanii.

Iar dacă şi-ar urma pînă la capăt această gîndire, atunci ei ar trebui să respingă chiar şi minunile care s-au lucrat prin trupul înviat al Domnului Hristos, căci şi trupul Lui tot material a fost; de asemenea, ei ar trebui să respingă minunile care s-au lucrat prin atingerea mîinilor sfinţilor Apostoli şi ale tuturor sfinţilor, căci şi aceste mîini tot materiale sînt - fără ca să mai pomenim toiagul lui Moise cel din vechime, sau veşmîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sau ştergarele Sfintului Apostol Pavel, şi aşa mai departe, în această respingere, protestanţii stau în contrazicere cu toată Biserica Veche.

Iată una dintre miile de mii de dovezi că Dumnezeu acţionează şi prin lucruri, mai ales atunci cînd vrea să-i proslăvească pe sfinţii Lui: în cetatea Alexandriei se afla un stîlp foarte înalt, care în vîrf purta statuia împăratului Teodosie cel Mare îmbrăcat în rasă monahală şi purtînd în mînă un toiag.

Căci atunci cînd El binevoieşte, Dumnezeu poate să lucreze şi prin simpla îmbrăcăminte a unui sfînt biruinţa asupra necredincioşilor. Cine îndrăzneşte să pună hotar lucrării sau metodelor de acţiune ale puterii Celui Preaînalt?

Să luăm aminte la vindecarea minunată a celor zece leproşi (Luca 17:12):

La cum Domnul, prin puterea cuvîntului Lui, i-a vindecat pe cei zece leproşi care au ridicat glasul şi au zis: „Fie-Ti milă de noi!"

La cum Domnul şi pe mine poate să mă vindece, cel ce bolesc de lepra păcatului, numai de voi striga şi eu cu credinţă şi voi cere Mila Lui cea mare.

Ci, după Sfîntul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi sfinţi, în toată petrecerea vieţii (I Petru 1:15).

Fraţilor, sfinţenia este virtutea care cuprinde toate virtuţile, fiind plinătatea lor. De aici, fraţilor, urmează că sfîntul este omul cel care este împodobit cu toate virtuţile. Căci dacă omul are rugăciune dar nu este milostiv, nu poate să se numească sfînt.

Sau dacă omul îndură orice durere dar nu are credinţă şi nădejde, nu poate fi numărat printre sfinţi. Sau dacă omul este foarte milostiv dar nu are credinţă în Dumnezeu, cu adevărat, acest om nu poate deloc să fie numărat cu sfinţii. Sfîntul este un om desăvîrşit, aşa cum era şi Adam în Rai înainte de cădere; sau, mai bine zis, aşa cum este Noul Adam, adică Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru. Acesta este Sfîntul Cel mai înalt decît toţi sfinţii. Acesta este Semănătorul sfinţeniei pe pămînt şi Hrănitorul tuturor sfinţilor din istorie. El ne-a chemat pe noi la demnitatea sfinţeniei sfinţilor.

El ne-a arătat nouă prin exemplul Lui ce înseamnă să fii sfînt cu adevărat. El este prototipul tuturor sfinţilor, precum El este şi arhetipul tuturor oamenilor. Căci omul adevărat, fraţilor, nu este altul decît sfîntul.

Sfîntul sau omul, unul şi acelaşi lucru trebuie să fie. Domnul Hristos ne-a arătat nouă ce este aceea să fii om şi ce este aceea să fii sfînt. Sfîntul Apostol Petru ne porunceşte: Fiţi sfinţi în toată petrecerea vieţii! Căci sfîntul nu este sfînt doar întro privinţă a vieţii lui, ci în toate privinţele vieţii lui. Noi trebuie să fim sfinţi în toate lucrările vieţii noastre, mari sau mici, dacă dorim să ne numărăm şi noi în rîndurile sfinţilor; adică, în rîndurile oamenilor ale căror vieţi au fost în deplină armonie cu prototipul sfinţeniei şi cu arhetipul omenesc - Domnul Dumnezeu Iisus Hristos şi Om. O Atotsfinte Stăpîne, Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.