Acest Sfînt David s-a născut la Tesalonic. El mai întîi s-a nevoit în apropiere de cetatea Tesalonicului, într-o chilie pe care şi-a zidit-o sub un migdal. Apoi, el şi-a continuat nevoinţele în Tesalia. Atît de mult şi-a curăţit sufletul lui cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, încăt s-a învrednicit de mari măsuri ale harului lui Dumnezeu.

El odată a luat în palmele sale goale cărbuni aprinşi, a presărat pe ei tămîie şi astfel 1-a tămîiat pe împăratul, fără nici o rănire a mîinilor lui. Văzînd aceasta, împăratul s-a închiat adînc pînă la pămînt înaintea lui. Poporul era pururea în uimire văzînd marile şi multele lui minuni. El s-a odihnit cu pace şi s-a strămutat la cereştile locaşuri la anul 540 după Hristos.

Această sfîntă icoană a Născătoarei de Dumnezeu a fost mai întîi la Constantinopole, dar în 1383, cu şaptezeci de ani mai înainte de căderea cumplită a acestei mari cetăţi, ea s-a arătat fără veste pe cerul Rusiei, în partea de nord, în apropiere de oraşul Tikhvin.

La locul la care ea a venit pe pămînt s-au ridicat biserică şi mînăstire. De la cetate şi-a luat icoana şi numele. Nenumărate şi mari minuni s-au lucrat înaintea acestei sfinte Icoane, înaintea ei vindecîndu-se mai ales cei suferinzi de boli grele.

Această icoană s-a pictat pe lemn de către însuşi Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, iar Preasfînta Născătoare de Dumnezeu însăşi a văzut-o şi a binecuvîntat-o. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca a dăruit această icoană demnitarului Teofil, căruia îi şi trimisese ca epistolă Faptele Apostolilor. Mai tîrziu, icoana a fost adusă de la Antiohia la Ierusalim; de la Ierusalim, împărăteasa Evdochia a luat-o şi a trimis-o la Constantinopol, ca dar surorii împăratului, dreapta şi binecredincioasa Pulheria.

Pulheria a aşezat sfînta icoană în Biserica din Vlaherne, biserică întemeiată de ea. Prasfînta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat odată înaintea a doi orbi, pe care i-a îndreptat să meargă la Biserica din Vlaherne, înintea icoanei ei, şi acolo să-şi redobîndească vederea. Din această pricină, icoana a primit numele Hodighitria, adică Povăţuitoarea.

Cînd trupele regelui persan Hosroe şi ale celui scit Kagan au atacat Constantinopolul, Patriarhul Serghie a adus icoana şi a mers în procesiune cu ea pe drumul de strajă de la crenelurile zidului împrejmuitor al cetăţii. Atunci s-a arătat marea putere a Fecioarei de a-i apăra pe creştini de necreştini.

Oştirile păgîne au căzut în împrăştiere, marea a început să ridice valuri mari, corăbiile lor s-au scufundat, iar cei care au rămas vii au scăpat cu fuga. De autunci această preamare minune se prăznuieşte în fiecare an, în Sîmbăta a Cincea din Sfîntul şi Marele Post, prin cîntarea Imnului Acatist înaintea acestei sfinte icoane, în timpul sălbaticelor prigoane împotriva cinstirii sfintelor icoane, Hodighitria a fost dusă şi ascunsă la Mînăstirea Pantocrator, zidită fiind într-un zid, după ce înaintea ei a fost aşezată o candelă aprinsă.

După multă vreme, la deschiderea zidului, icoana a fost aflată nestricată şi candela aprinsă înaintea ei, întocmai ca în ziua în care fusese pecetluită în zid.

A Născătoarei de Dumnezeu de la Lydda icoană

De Patriarhul Gherman a fost trimisă,

cel pentru Credinţă închis.

El de la Constantinopol Papei de la Roma a trimis-o,

Cînd în Răsărit drepţii închinători

Ucişi erau pentru-a icoanelor cinstire.

Icoana pornit-a pe-ale mărilor ape,

Mai iute decît corăbiile ce pe ele plutesc,

Mai uşoară decît apa şi chiar decît zefirul;

Pe vîrful valurilor plutind, valurile nu o ating.

Icoana vreme multă la Roma rămîne,

Timp îndelungat, ani lungi,

Pînă cînd în răsărit

Nebunii împăraţi de oboseală se-opresc

Cu Hristos să se mai lupte.

Iar cînd cea de aur pace Răsăritul l-a împodobit,

Icoana din Lydda s-a întors acasă,

Mai uşoară decît apa şi chiar decît zefirul;

Pe vîrful valurilor plutind, valurile nu o ating.

Două mari capitale, cu mucenicia slăvite,

Puterea Pururea Fecioarei o preaslăvesc.

Este puterea minunatei Icoane din Lydda,

Care morţii ridică şi tămăduieşte ale oamenilor boli.

Pocăinţa neîncetată îi este de neapărată trebuinţă creştinului, pînă la cea mai de pe urmă suflare a lui. Sfîntul Marcu Ascetul zice: Gîndeşte-te şi vezi că taina evlaviei în sfinţii lui Dumnezeu s-a lucrat prin pocăinţa neîncetată, întotdeauna.

Sfinţii aveau neîncetata pocăinţă, chiar şi pe patul de moarte! Iată următoarea întîmplare: La un moment dat, se pregătea de ceasul ieşrii sufletului un nevoitor bătrîn şi foarte îmbunătăţit. El de aceea a chemat preotul pentru spovedania şi cea mai de pe urmă împărtăşire cu Sfintele Taine. Pe drum, preotului i s-a alăturat un tîlhar care voia şi el să vadă care este moartea unui om sfint.

Bătrînul a primit cu pace Sfintele Taine şi apoi a vorbit liniştit cu preotul. Atunci tîlharul a plîns şi a zis: Fericit eşti tu! Iar eu, ticălosul, oare ce fel de cumplită moarte voi avea? Atunci dintr-o dată bătrînul cel îmbunătăţit, pe patul de moarte fiind, s-a mîndrit şi a zis: Fii şi tu ca mine şi vei avea şi tu parte de aceeaşi moarte fericită! Tîlharul atunci s-a întors la sălaşul lui plîngîndu-şi cu amar viaţa lui ticăloasă şi, aşa fâcînd, a căzut jos şi a murit.

Oamenii au putut atunci să vadă pe un nebun pentru Hristos cum plînge la mormîntul monahului, deplîngîndu-i soarta, dar se bucură la mormîntul timarului, fericindu-1. Cînd a fost întrebat de făcea acestea, el a zis - pentru că mîndria l-a surpat pe monahul la ceasul morţii, pe cînd pocăinţa i-a adus tîlharului raiul la ceasul ieşirii lui."

Să luăm aminte la minunata vindecare a femeii celei gîrbove (Luca 13:11):

La cum Domnul Şi-a pus mîinile asupra femeii celei ţinute de optsprezece ani de duhul de neputinţă, iar femeia îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Domnul;

La cum şi sufletul meu este gîrbovit la pămînt, precum era şi trupul femeii;

La cum Domnul şi asupra sufletului meu poate să-Şi pună mîinile, adică, Sfîntul Său Duh, iar gîrbovirea mea se va vindeca îndată.

Cel nelegiuit fuge fâră ca nimeni să-l urmărească, iar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă (Pildele lui Solomon 28:1).

Nelegiuiţilor le este frică pînă şi de umbre; lor umbra unui copac le pare că este o armată întreagă. Oriunde foşneşte ceva, nelegiuitul îşi zice: iată răzbunătorul vine asupra mea! Lui foşnetul frunzelor i se pare un zăngănit de lanţuri, iar sunetele scoase de păsări strigăte de vînător care dau semnalul de asmuţire cîinilor să sară asupra vînatului.

El crede că ierburile cele înalte sînt pîndacii faptelor lui nelegiuite, că undele apei sînt martori în contra lui, că soarele este judecător iar stelele chinuitorii lui. O fraţilor cîte minciuni nu se nasc din frică! Căci frica vine de la păcat, păcatul de la diavol, iar diavolul este tatăl tuturor minciunilor.

Frica aceasta rea este primul rod al păcatului. Cînd Adam a păcătuit, el s-a ascuns de la faţa lui Dumnezeu. Iar cînd Dumnezeu a strigat şi 1-a chemat, Adam a zis: Am auzit glasul Tău în grădină şi m-am temut (Facerea 3: 10). Dar Adam nu ştia de nici o frică înainte de a păcătui, nici nu s-a mai ascuns el de la faţa Domnului pînă atunci.

Dimpotrivă, el întotdeauna se grăbea cu bucurie în întîmpinarea Domnului. Dar de îndată ce a păcătuit, el s-a temut. Dar dreptul stă ca un pui de leu fără grijă. El stă fără păcat, deci fâră punct nevralgic, fără slăbiciune, fără frică. Cei fără păcat sînt puternici, foarte puternici, şi au curaj, un foarte mare curaj. Cei fără păcat sînt puternici şi nu ştiu ce este aceea vreo frică.

Astfel sînt drepţii, şi numai drepţii. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Unule fără de păcat, mîntuieşte-ne pre noi de sataniceasca şi deşartă frică, şi păzeşte-ne pe noi de răutatea păcatului care o zămisleşte pe ea, Căci Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumită în veci, Amin.