Fevronia a fost fiica senatorului roman Prosphorus. Ca să nu fie nevoită să se mărite cu bărbat supus putreziciunii, Fevronia s-a logodit pe sine Mirelui Ceresc Hristos, şi a depus voturile monahale în Răsărit, în pămîntul Asiriei, într-o mînăstire a cărei stareţă era mătuşa ei, Bryaena.

Lysimachus, fiul unui mare nobil, dorise să se căsătorească cu Fevronia, dar cum împăratul Diocleţian îl suspecta că este creştin în ascuns, el 1-a trimis în Răsărit, împreună cu unchiul lui, Silenus, tocmai ca să-i prigonească pe creştini. Silenus avea comportament de fiară, şi de aceea ca o fiară el îi urmărea pe creştini fără milă pretutindeni.

Pe cînd Lysimachus, dimpotrivă, îi acoperea pe creştini cît putea şi chiar îi ascundea de la faţa bestialului lui unchi. Reuşind să golească Palmyra de creştini, Silenius a ajuns la cetatea Nisibis, în apropiere de care se afla şi o mînăstire de aproximativ cincizeci de nevoitoare, între care şi Fevronia. Deşi în vîrstă de doar douăzeci de ani, Fevronia era o doamnă foarte respectată atît de surorile din mînăstirea ei, cît şi de cetăţenii oraşului, pentru blîndeţea, înţelepciunea şi înfrînarea ei.

La mînăstirea în care se nevoia Fevronia se respecta vechea pravilă a fostei stareţe, Fericita Platonida, şi anume ca vinerea să nu se lucreze nimic altceva decît citirile din sfintele cărţi.

Bryaenia o rînduise pe Fevronia să citească din sfintele cărţi surorilor, dar acoperită de o perdea, astfel încît surorile să nu fie distrase de la ascultarea cu folos cuvintelor de marea frumuseţe a chipului Fevroniei sau a frumuseţii felului în care citea. Auzind despre Fevronia, bestialul Silenius a poruncit aducerea ei de faţă.

Dar cînd sfinta fecioară a refuzat să se lepede de Hristos şi să se mărite cu pămîntean, el şi-a făcut lucrările lui: a poruncit ca fecioara să fie biciuită, apoi să i se rupă dinţii, apoi să i se taie mîinile, picioarele, sînii. Făcînd toate acestea, la urmă au omorît-o pe Fevronia astfel mutilată, înjunghind-o cu sabia. Cumplita pedeapsă a lui Dumnezeu a căzut însă năpraznic, în aceeaşi zi, peste fiara Silenus: în el a intrat diavolul iar Silenius a înnebunit de spaimă drăcească.

De aceea el s-a dus şi s-a izbit atît de tare cu capul de un stîlp de marmură, încît a căzut jos mort. Lysimachus a poruncit strîngerea mădularelor trupului mutilat al Fevroniei şi ducerea lui la mînăstirea ei, unde surorile 1-au îngropat cu cinste.

La acea mînăstire, mulţi soldaţi, martori al acelei bestiale ucideri a muceniţei au luat Sfîntul Botez, împreună cu Lysimachus însuşi. De la sfintele moaşte ale Sfintei Muceniţe Fevronia s-au luat vindecări fără număr, iar la ziua praznicului ei surorile au văzut-o între ele, la locul ei obişnuit, şi s-au minunat cu spaimă şi cu bucurie.

Sfînta Fevronia a luat mucenicia cu cinste şi s-a strămutat la locaşurile cele fericite ale Mirelui Celui Ceresc la anul 310. Cincizeci şi trei de ani mai tîrziu, moaştele ei au fost mutate în capitala imperială de la Constantinopole.

Acest Părinte sfînt Dionisie este întemeietorul Mînăstirii Sfîntului loan (Dionisiu) de la Sfîntul Munte Athos. El s-a născut la Koriţa, în Albania. Fratele lui mai vîrstnic, Theodosie, s-a retras la Sfîntul Munte unde mai după aceea a ajuns stareţul Mînăstirii Philotheu.

Cînd Dionisie a crescut, el a mers la fratele lui din Sfîntul Munte, la Mînăstirea Philotheu, unde fratele 1-a tuns monah. Din dumnezeiasca Purtare de Grijă, pe cînd Theodosie se afla la Constantinopole într-o ascultare pentru mînăstire, el a fost luat şi sfinţit episcop alt Tapezundei. Din acel ceas, pe locul unde mai tîrziu avea să se ridice mînăstirea Dionsiu, închinată înaintemergătorului şi Botezătorului Domnului, a început să se arate în fiecare noapte o lumină minunată, înţelegînd că această lumină cerească semn este din cer care vrea ca pe acel loc să se înalţe o mînăstire, Dionisie a călătorit la Trapezunda ca să ceară sfat şi binecuvîntare de la Episcopul Theodosie, fratele lui, şi ajutor de la împăratul Alexios Comnenul.

împăratul i-a dat şi bani pentru construcţii şi un document imperial de întemeiere, care se păstrează la Mînăstirea Dionisiu pînă în ziua de astăzi. Sfîntul Dionisie a întemeiat Mînăstirea Sfîntului loan Botezătorul şi înaintemergătorul la anul 1380. Cînd ea a fost odată jefuită de piraţi, Dionisie a călătorit din nou la Trapezunda şi a murit acolo, în vîrstă fiind de şaptezeci şi doi de ani.

Dar Sfînta Mînăstire Dionisiu există şi propăşeşte pînă în ziua de azi. în ea se află o icoană a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu numită „a Laudei", pe care împăratul Alexios Comnenul a dăruit-o Mînăstirii Dionisiu. Predania ne zice că aceasta este icoana înaintea căreia s-a cîntat întîia oară Imnul Acatist către Maica Domnului, compus de Patriarhul Serghie.

Fevioara Fevronia pre Hristos mărturiseşte,

înaintea nelegiuitei curţi, însîngerată şi pală.

Tînăra Fevronia asemenea este unei stîlpări definic.

Stîlparea acum se apleacă de rodpreafrumos,

Şi către Silenus grăieşte:

Eu Mire am, iar slavă de la tine nu primesc.

Hristos este slava mea, şi înălţarea mea.

Ah frumuseţea chipului Mirelui meu!

Nu ai decît să-mi tai picioarele,

Cu ele eu

Deja alergarea am isprăvit.

Taie-mi şi mîinile, căci eu

Lucrul mînilor mele l-am isprăvit.

Şi limba taie-mi-o, căci eu

Mai departe mă voi ruga cu inima.

Zdrobeşte-mi şi dinţii şi gura, zdrobeşte-i!

Căci eu cu inima

Şi mai limpede voi grăi.

Cit despre trup, la ce îmi mai trebuie acum?

Mirele meu cu un strai mai frumos

Mă va îmbrăca,

In cerul cel de sus, printre cei sfinţi,

In dulcele Rai cel locuit de îngeri.

Iar după ce eu voi pleca

să nu crezi, O sărmane Silenus,

Că furia ta de fiară,

Cea de o viaţă întreagă,

Se va ostoi.

Ci bagă în urechi ale mele cuvinte:

Intru aceeaşi zi, şi tu şi eu

La Tronul Judecăţii vom merge,

Tu ca schingiuitor, iar eu ca schingiuită.

Fiecare din noi, cu ale sale proprii fapte.

Sfîntul Marcu Ascetul a zis: „Oricine vrea să îndepărteze de la sine nenorocirile viitoare, trebuie să le îndure cu bucurie pe cele de faţă." Oamenii socotesc jignirile aduse lor ca pe o mare nenorocire, şi puţini sînt cei care îndură ocările fără să cîrtească.

Dar cît de minunat este rodul ocărilor îndurate cu răbdare şi inimă bună! Ocările ne sînt trimise spre îmbunătăţirea sufletului nostru, iar noi ratăm aceste minunate ocazii şi rămînem cu mîinile goale cînd se încheie tîrgul acestei vieţi.

Căci iată, Părinţi dintre cei mari, precum Atanasie, Vasilie, Hrisostom, Macarie, Sisoes, şi mii alţii, cu toţii următori ai Celui mai Insultat dintre oameni, au fost cu toţii ei înşişi insultaţi murdar de păcătoşi. Dar Domnul, Carele toate le rînduieşte pentru a noastră mîntuire, a hotărît astfel încît, din vîrful ghimpelui celui nelegiuit al calomniei şi insultei să răsară trandafirul parfumat al slavei celor care i-au îndurat rana cu înţelepciune şi răbdare pentru Numele Lui Cel sfînt.

Dacă Ştefan Intîiul Mucenic nu ar fi fost calomniat şi insultat, ar mai fi văzut el oare cerurile deschizîndu-se, iar prin ele, slava lui Dumnezeu Cel Preaînalt? Şi oare insultele şi calomniile aruncate de desfrînata femeie a lui Putifar asupra lui losif cel Preafrumos nu au fost tocmai cele care i-au sporit acestuia din urmă şi mai mult slava?

Să luăm aminte la pescuirea minunată, făcută la apele adînci(Lucu 5:4):

La cum, după cuvîntul şi binecuvîntarea Domnului, Apostolii, care nu prinseseră nimic toată noaptea, au mînat mai la adînc şi au prins mulţime mare de peşti;

La cum şi eu stau gol şi flămînd cîtă vreme nu ies din apele joase şi mlăştinoase ale simţurilor, în care nu pot afla peştii mari şi buni ai înţelepciunii şi puterii;

La cum şi eu trebuie să mîn la adîncul cel duhovnicesc, cu binecuvîntarea Domnului meu Iisus Hristos, şi să dobîndesc acolo minunată pescuire.

Nu te lăuda cu ziua de mîine, căci nu ştii la ce poate da naştere (Pildele lui Solomon 27:1).

Fraţilor, să nu ne lăudăm cu ceea ce nu este în puterea noastră. Domnul este Cel Care are timpul şi anii în stăpînirea Lui, şi El le hotărăşte după cum îi place.

Numai Domnul singur ştie dacă ne va mai număra şi mîine printre cei vii, sau dacă dimpotrivă. Căci unii au murit în ajunul nunţii lor; alţii s-au pogorît în mormînt în seara de dinaintea încoronării lor regale. Prin urmare, să nu zicem: „Mîine va fi pentru mine cea mai fericită zi a vieţii mele, căci mîine mă căsătoresc!" Sau: „Mîine voi fi încununat rege!" Sau: „Mîine voi participa la această extraordinară recepţie!".

Deci vă rog, să încetăm a mai vorbi de fericirea de mîine. Căci iată în această noapte se poate cere de la noi sufletul nostru, iar mîine foarte posibil că ne vom afla înconjuraţi din toate părţile de siniştrii diavoli, care ne vor împiedica trecerea pe la vămile văzduhului! în chiar această noapte, omul se poate afla despărţit pe vecie de rude şi prieteni, de averi şi onoruri, de soare şi de stele, şi înconjurat de feţe cu totul străine şi ciudate, într-un loc nevăzut, şi la o judecată neaşteptată.

în loc să ne lăudăm cu ziua de mîine, am face mai bine să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne dea nouă astăzi plinea cea de toate zilele. Căci astăzi poate foarte bine să fie ultima noastră zi pe pămînt. De aceea mult mai bine ne este nouă să ne petrecem această zi de astăzi întru pocăinţă pentru toate păcatele vieţii noastre trecute pe acest pămînt, mai curînd decît să fantazăm pe tema zilei de mîine, care poate pentru noi nici nu va răsări.

Căci fantazarea aceasta nu ne poate aduce nouă nici un bine, cîtă vreme pocăinţa cea cu lacrimi de o zi puternică este să ne scoată din iadul cel veşnic.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, stîrpeşte din nou toată deşartă şi prosteasca cugetare, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.