Leontie a fost comandant roman din timpul împăratului Vespasian, care era instalat cu trupele sale în oraşul Tripoli din Fenicia. El se născuse în Grecia şi "era foarte mare la stat, puternic, neînfricat şi de temut în războaie". Dar cezarul Hadrian, cumplit prigonitor al creştinilor, a trimis un detaşament militar care să îl aresteze pe Leontie, care era creştin. Ipatie, conducătorul acestui detaşament, s-a îmbolnăvit pe drum de o febră gravă, pricină pentru care echipa a trebuit să-şi încetinească mersul.

Intr-o noapte s-a pogorît din cer la Ipatie un înger al Domnului şi i-a zis: "Dacă vrei să te faci bine, atunci strigă de trei ori cu glas mare, ridicîndu-ţi privirea spre cer: Dumnezeule al lui Leontie, ajută-mi mie!" Ipatie a descoperit oştenilor lui vedenia şi toţi într-un singur glas au strigat la cer precum îi arătase îngerul comandantului lor. Atunci pe loc Ipatie s-a însănătoşit.

Minunea i-a lăsat pe toţi uimiţi, dar mai cu seamă pe un anume Teodul. Ipatie şi Teodul atunci au luat-o înaintea celorlalţi spre a-l găsi ei primii pe Comandantul Leontie. Găsindu-l, acesta i-a primit cu ospitalitate şi le-a slujit lor, odihnindu-i după greutatea călătoriei. Cînd le-a grăit lor despre credinţa lui în Hristos, inimile lui Ipatie şi Teodul au ars în piepturile lor de dragoste pentru Dumnezeu, şi un nor i-a umbrit din care s-a pogorît asupra lui Ipatie şi Teodul o rouă minunată.

Acesta a fost Duhul Sfînt al lui Dumnezeu Care a botezat sufletele lor întoarse la Domnul, şi tot atunci Leontie a grăit către ei astfel: "Întru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh." Răul Hadrian, aflînd că Ipatie şi Teodul s-au făcut creştini în loc să-i prigonească pe ei, a poruncit să fie bătuţi fără milă cu bice iar apoi decapitaţi cu securea. Aşa au luat cununa martiriului aceşti doi fii duhovniceşti ai lui Leontie.

Apoi Hadrian a poruncit ca Leontie, care a rămas neclintit în Credinţa lui, să fie torturat bestial. Cu trupul transformat cu totul într-o rană de sînge, Leontie se ruga stăruitor lui Dumnezeu, rugîntu-L să nu-l părăsească. În mijlocul celor mai mari chinuri ale lui, înainte i-a apărut un înger al Domnului, care l-a întărit şi l-a mîngîiat.

La urmă torţionarii au izbit trupul lui Leontie la pămînt şi l-au bătut pînă cînd mucenicul şi-a dat sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu. Martiriul Sfîntului Leontie a fost văzut de un anume Notarius, care a scris tot ce a văzut şi auzit ca martor ocular pe tăbliţe pe care le-a aşezat în mormîntul mucenicului. Sfîntul Leontie a luat mucenicia cu cinste la anul 73 după Hristos.

Leontie era de neam grec, din Peloponez. El a dus timp de şaizeci de ani o viaţă de nevoinţe aspre în Mînăstirea Dionisiu şi s-a odihnit întru Domnul la anul 1605, în vîrstă fiind de optzeci şi cinci de ani.

Despre acest sfînt s-a zis că doar o dată a intrat în Sfînta Mînăstire Dionisiu, şi doar o dată a ieşit din ea, în cei şaizeci de ani întru care s-a nevoit acolo. Adică, el a intrat în ea cînd a ajuns prima oară acolo ca să se facă monah, şi a ieşit din ea doar cînd a fost dus la groapă.

Sfîntul Leontie acesta avea harul străvederii şi prorociei, iar după moarte din trupul lui a izvorînt mir înmiresmat.

Leontie are inimă de leu,

Vitejie de leu, precum şi numele-i arată.

El de Hristos Domnul nu se ruşinează,

Ci pre El Îl mărturiseşte cu vitejie de leu,

Înaintea tuturor:

Hristos Domnul Dumnezeu este.

Şi Mîntuitorul lumii.

Leontie ca pe nimic socoteşte

A lui putere, stăpînire şi tinereţe -

Pe acestea el pe cruce le ţintuieşte,

Pentru dragostea Domnului Celui Răstignit

Şi din moarte cu slavă înviat.

Leontie de Domnul nu se leapădă,

Iar linguşirile le scuipă, împreună

Cu lumeasca bogăţie şi slavă.

Biciuit, schingiuit, răstignit,

El de Domnul nicicînd se leapădă,

Ci cu cît se sălbăticeşte tortura,

Cu atît mai sus se înalţă flacăra

Credinţei lui.

Romanul imperiu şi ale iadului puteri toate

Împotriva lui Leontie s-au întors.

El însă ştie că nu este singur,

Că la dreapta lui se află Hristos.

Domnul stîlp de piatră este

Între buruienile otrăvicioase,

El stîlp de foc este

Între-ale satanei slugi.

Leontie cu-a lui neclintită credinţă

Uimeşte popoare;

Căci el la viaţă nu a cătat,

Şi de aceea a dobîndit-o în veşnicie.

Aşa cum omul de ştiinţă analizează cu minuţioasă atenţie fenomenele din natură, aşa şi noi creştinii ar trebui să analizăm cu şi mai mare atenţie fenomenele şi lucrările Harului lui Dumnezeu. Iată ce mărturiseşte unul din Părinţii cei mari, adică Sfîntul loan din Kronştat, despre fapta Sfintei împărtăşiri: "Rămîn uimit înaintea măreţiei şi puterii de viaţă făcătoare a împărtăşirii cu Sfintele Taine.

O femeie vîrstnică, care scuipa sînge şi era atît de epuizată încît nu mai putea nici să mănînce, a început să se însănătoşească din ziua în care am împărtăşit-o cu Sfintele Taine. O tînără care se afla deja în gura morţii a început să se însănătoşească, să mînănce, să bea şi să schimbe cîteva cuvinte cu cei ai casei, începînd din ceasul în care a primit Sfînta împărtăşanie; de unde nu pînă atunci zăcea chinuită de spasme în cea mai totală inconştienţă, nemaiputînd nici să mănînce, nici să bea de mai multe zile."

O, dacă ar face fiecare preot aşa precum Părintele loan din Kronştat, însemnîndu-şi cu atenţia unui om de ştiinţă şi cu dragostea unui om de rugăciune toate tainicele fapte ale Duhului Sfînt pe care El le lucrează vădit şi cu putere prin Sfînta împărtăşire a credincioşilor!

Să luăm aminte la vindecarea minunată a tînărului lunatic pe care îl chinuia diavolul aruncîndu-l în foc şi adesea în apă (Matei 17:15):

La cum Domnul a certat diavolul, şi tînărul s-a făcut întreg;

La cum diavolul adesea şi pe mine mă aruncă în focul patimilor şi adesea în apa cugetărilor celor trupeşti;

La cum Domnul şi pe mine poate să mă mîntuiască din acestea, numai de mă voi ruga Lui cu lacrimi.

Cel care are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună (Pildele lui Solomon 19:17).

Amîndoi, şi săracul care cerşeşte şi bogatul care miluieşte, Îl fac pe Dumnezeu datornicul lor, dar numai cu condiţia ca săracul să cerşească întru Numele Domnului şi cu smerenie, iar bogatul să dea în Numele Domnului şi cu milostivire.

Oricine primeşte trebuie să cunoască că ceea ce primeşte aparţine Domnului, şi oricine dăruieşte trebuie să cunoască că dăruieşte ceea ce este al Domnului. Numai o astfel de dăruire are preţ, şi numai o astfel de primire are preţ.

Căci cu toţii goi intrăm în lume, şi goi o vom părăsi pe ea. Căci noi cu toţii cerşetori sîntem înaintea Domnului în această lume, căci nimic nu avem pre care nu le-am primit mai înainte de la El. De aceea, dă şi tu săracului cum ţi-a dat şi Dumnezeu ţie. Căci tu cînd dai ceea ce este al altuia dai, şi cel căruia îi dai atunci cînd faci milostenie este propriul tău neam. Căci săracul îţi este ţie mai înrudit decît îţi sînt bogăţiile, tot aşa cum şi lui Dumnezeu îi este mai scump omul decît toate bogăţiile de pe el. Dacă ai fost hărăzit cu averi, atunci cunoaşte că ele spre ispitirea inimii tale ţi s-au dat! Ţi s-au dat ca să vadă şi Domnul din ceruri şi toate puterile cereşti dacă înţelegi tu, omule, de unde ţi-au venit ţie toate bogăţiile şi pentru ce ţi-au venit.

Fericit eşti tu cînd vei şti că ele de la Domnul ţi-au venit şi ale Domnului sînt! Fericit eşti tu cînd vei socoti pre săraci ca pe nişte casnici ai tăi, rudenii ale tale, şi vei împărţi cu ei toate cele pe care ţi le încredinţează ţie Dumnezeu!

O cît de necuprinsă este dragostea de oameni a lui Dumnezeu! Căci iată, toate cîte le ai sînt în fapt şi în drept ale lui Dumnezeu, şi cu toate acestea El Se socoteşte pe Sine dator ţie, dacă tu iei dintre ale Lui şi miluieşti săracii, şi te răsplăteşte pe tine din belşug cînd faci aceasta, şi în viaţa de aici şi în cea viitoare! Oare ce fel de milostivire sub soare se poate vreodată compara cu aceasta?

O Stăpîne lubitorule de oameni Doamne, deschide minţile noastre ca să putem cuprinde taina milostivirii Tale, şi înmoaie inimile noastre precum ceara, ca precum ceara să poată arde şi lumina şi ele cu lumina negrăită a milostivirii Tale! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin!