Manuel, Sabel şi Ismael au fost trei fraţi persani, născuţi din tată păgîn şi din mamă creştină. Ei au fost crescuţi de mama lor şi botezaţi întru credinţa creştină. Creştini fiind, ei erau şi ofiţeri de rang înalt la curtea Regelui Alamundar. Ei au fost trimişi la împăratul Iulian Apostatul spre a negocia şi consfinţi tratat de pace între imperiile persan şi greco-roman. Apostatul însă în acea vreme făcea pregătiri pentru un necurat festival păgînesc la Calcedon. În cadrul lui împăratul însuşi, împreună cu nobilii săi, aduceau necuratele jertfe idolilor.

Emisarii persani însă au lipsit de la această "festivitate". Dar împăratul i-a somat să se prezinte imediat şi să aducă jertfe necuraţilor zei. Ei au declarat că sînt cetăţeni străini, supuşi ai Regelui Persiei şi aflaţi la Calcedon în misiune diplomatică în scopul obţinerii păcii între cele două ţări, iar nu în scopul aducerii de jertfe idoleşti; de asemenea, că ei sînt creştini şi că socotesc închinarea şi aducerea de jertfe la obiecte ca fiind nedemne de fiinţa umană. Împăratul schimonosit de ură a poruncit atunci ca cei trei emisari ai păcii să fie aruncţi în temniţă. În următoarea zi ei au fost scoşi afară şi siliţi să intre în dispută cu împăratul pe teme de credinţă. În aceste dispute, cei trei fraţi sfinţi au fost de neclintit.

Ei atunci au fost despuiaţi de haine şi legaţi goi de trunchiuri de copac. Ei au fost bătuţi, zgîriaţi cu unghii de fier, torturaţi cu bestialitate. În timp ce erau schingiuiţi ei se rugau lui Dumnezeu mulţumind pentru chinurile lor: "Iisuse preadulce, scumpe ne sînt nouă aceste chinuri, pentru Dragostea Numelui Tău!" Înaintea lor s-a pogorît un înger al Domnului, care i-a întărit şi a luat de la ei durerea. În pofida tuturor legilor internaţionale şi obiceiurilor care erau în vigoare şi respectate de către toţi, păgîni sau creştini, blestematul Apostat a pronunţat sentinţă de moarte asupra celor trei fraţi emisari, spre a fi executată prin tăierea capului.

Cînd aceştia au fost decapitaţi s-a întîmplat un cumplit cutremur de pămînt. Pămîntul s-a deschis şi a înghiţit trupurile mucenicilor, ca să nu poată fi arse, aşa cum poruncise necuratul împărat. Pămîntul mai după aceea a scos, din sînurile sale, trupurile mucenicilor, pe care creştinii le-au luat şi le-au îngropat cu cinste.

La moaştele lor s-au lucrat mulţime de minuni mari, pe care văzîndu-le, mulţi păgîni se întorceau la Hristos. Cînd Regele Persan a auzit cum a fost tratată de către Iulian ambasada de el trimisă, cum membrii ei au fost schingiuiţi bestial şi daţi morţii, el s-a ridicat cu arme puternice împotriva lui.

Iulian însă a pornit împotriva persanilor convins fiind că îi va învinge. El însă a suferit o înfrîngere zdrobitoare, cea mai de pe urmă a lui, căci acesta a fost războiul întru care pînă şi el a pierit cu sunet, spre bucuria şi rîsul întregii lumi.

Pior a fost un sihastru din Pustia Nitrică. Înflăcărat cu focul dragostei dumnezeieşti, Pior a lepădat de foarte tînăr lumea şi s-a retras în pustia egipteană, unde s-a dăruit pe sine cu totul celor mai mari nevoinţe. Se povesteşte despre el că niciodată nu a şezut la masă ca să mănînce, ci pururea doar stînd în picioare sau lucrînd.

Cînd l-au întrebat de ce face aşa, Sfîntul Pior a zis: "Pentru că nu voiesc să-mi fie mie mîncarea o lucrare anume, ci una neînsemnată." Cînd a fost chemat la un judeţ spre judecarea unui frate ce făcuse un păcat, Pior a sosit purtînd pe umăr un sac mare cu nisip atîrnat în spate şi un săculeţ mic cu nisip atîrnat în faţă.

Întrebat ce însemnează acestea, el a zis: "Sacul cel mare cu nisip pe care îl duc la spate sînt păcatele mele cele grele şi multe pe care nu le văd, iar săculeţul mic ce-l port în faţă este păcatul fratelui meu ce îl am a judeca." Atunci toţi fraţii s-au ruşinat şi au strigat: "Iată calea mîntuirii!" Pior a trăit pînă la vîrsta de una sută ani şi s-a odihnit în Domnul cu pace, în veacul al patrulea.

Cei din creştină maică născuţi şi dintr-un păgîn tată,

Cei ce de un sînge au fost, şi minunaţi făcători de pace,

Manuel, Sabel şi Işmael cel tînăr murit-au plăcerilor deşertăciunilor lumeşti pentru a lui Hristos dragoste.

Ei de bună voie au pornit pacea să cîştige,

Pre greci şi persani întru legătura păcii să-i aducă.

Dar sluga diavolului, Iulian cel blestemat,

Cu nobilii fraţi început-a

Prentru Credinţa lor să se certe.

El fraţilor celor întru Hristos botezaţi

Cu obrăznicie le-a poruncit idolilor să jertfească.

Fiarei încoronate fraţii atunci i-au zis:

"Misiunea noastră la tine, O, împărate al grecilor, nu este

A nostră Credinţă să o lepădăm,

Ci mai degrabă pacea să negociem

Între ale noastre Imperii.

Cît despre a noastră credinţă,

Noi credem întru Fiul lui Dumnezeu.

Căci cele mai rele se cuvine lepădate a fi

Pentru cele mai bune,

Şi vădit este că doar un nebun

Cele bune cu cele rele

Este în stare să schimbe."

Nebunul împărat, locaş necurat iadului,

În chinuri sălbatice i-a ucis

Pe nobilii trimişi.

Dar Domnul Cel Atotvăzătorul, Care cunoaşte

Al fiecăruia preţ,

Cu mînie a cătat către nelegiuitul

Purtător de coroană.

Răul Iulian, înaintea Domnului slab,

De moarte de ruşine-a pierit spre rîsul

Şi bucuria tuturor.

Poporul a rîs aminte aducîndu-şi

De semeaţa lui mîndrie,

Iar în a lui pedeapsă a văzut

Ce slabă-i nedreptatea.

Duşmanii lui Hristos întotdeauna au obţinut tocmai opusul a ceea ce au urmărit cînd au pornit la lupta contra Lui. Căci în loc să facă să sece apele bogate şi repezi curgătoare ale Creştinismului, ei mai curînd i-au adîncit albia, şi l-au făcut mai năvalnic. În loc să ucidă şi să usuce pentru totdeauna Creştinismul, ei dimpotrivă, au făcut ca el să inunde, aşa zicînd, întreaga lume.

Acolo unde a curs sîngele unui mucenic, a răsărit o întreagă oştire de noi mucenici creştini. Acolo unde s-au comis cele strigătoare la cer şi de ruşine, a înmugurit şi a crescut repede slava; acolo unde se zicea că s-a terminat cu Creştinismul pe vecie, acolo au rodit cele mai îmbelşugate recolte duhovniceşti. In pofida tuturor legilor şi cutumelor internaţionale în vigoare, Iulian Apostatul, din pricina demenţei lui idolatre şi fanatismului, i-a ucis pe emisarii persani care veneau cu negocieri de pace, pe Manuel, Sabel şi Ismael.

Şi ce a izbîndit Iulian cu aceasta? El a izbutit doar să multiplice încă şi mai mult numărul creştinilor, al mucenicilor, şi să grăbească orbeşte spre propriul lui oribil sfîrşit, şi de asemenea al păgînismului. Indirect şi în pofida dorinţei şi voinţei lui, Apostatul a contribuit la propovăduirea şi adîncirea credinţei Creştine, nu doar prin nelegiuitele lui prigoane ci şi prin afirmaţiile lui nesocotite, căci el a zis: "Hristos în viaţa Lui nu a făcut nimic glorios, afară numai dacă socotim fapte glorioase acelea că a vindecat slăbănogii, orbii şi demonizaţii!" O nebunule luliane!

Grăieşti nebuneşte, ca şi cum vindecarea fie şi a unui singur orb doar cu cuvîntul nu ar fi o faptă de vitejie mult mai glorioasă decît subjugarea a zeci de imperii! Dar cu adevărat mare lucru este că pînă şi Apostatul Iulian, cel mai mare vînzător de Hristos din istoria omenirii de după Iuda, a recunoscut puterea de minuni făcătoare a lui Hristos.

Să luăm aminte la minunata Schimbare la Faţă a Stăpînului Iisus (Matei 17:1-2):

La cum faţa Domnului a strălucit atunci ca soarele;

La cum pînă şi eu, care sînt întunecat de păcat, pot să strălucesc cu frumuseţea cea dintîi şi fără de păcat, prin puterea şi harul lui Hristos.

Martorul mincinos nu rămîne nepedepsit şi cel care spune lucruri neadevărate se va prăbuşi (Pildele lui Solomon 19:9).

Dumnezeu şi oştirile celor fără de trup puteri văd toate care se petrec în lume. Prin urmare cum ar putea omul să ascundă adevărul de la faţa atîtor şi atîtor dumnezeieşti martori oculari ai lui? Căci nu numai că oştirile cereşti văd adevărul, dar ele şi rîvnesc cu rîvnă de foc după adevăr. Prin urmare, cum ar putea omul cel muritor să meargă în răspărul adevărului, adică, în pofida atîtor miriade de oştiri de zeloţi ai lui?! Cu adevărat, întunecată este mintea omului celui ce cugetă că va putea ascunde adevărul şi proclama minciuna în locul lui.

Cînd milioanele de îngeri străvăzători cunosc adevărul, oare va mai putea omul să îl ascundă? Oare se va mai putea ridica cineva împotriva adevărului şi să rămînă nepedepsit? O fraţilor, nimic nu este mai mincinos decît minciuna! Nimic mai pieritor! Nimic mai plin de prostia aroganţei! Nimic mai bolnav! Dumnezeu şi oştirile cele cereşti văd ce se petrece în inima omului.

Mai cu seamă vede acestea îngerul lui păzitor. Şi acest înger păzitor nu tolerează ca omul să scoată din sine şi să se înconjoare de cele care îi sînt străine lui. Pentru aceasta dacă omul persistă în minciuna lui, îngerul lui îl părăseşte pe om şi îl lasă cu totul pe mîna duhurilor necurate care atunci se sălăşluiesc cu desăvîrşire în el.

Atunci este vai acelui om! Căci la ce îi va folosi dacă va depune mărturie mincinoasă înaintea întregii lumi, dacă îngerul lui păzitor îl va vădi pe el de minciună înaintea lui Dumnezeu şi a tuturor puterilor cereşti? Cu adevărat, mai bine i-ar fi fost acelui om să nu se fi născut. Căci acela care minte, Duhului lui Dumnezeu Îi minte, iar Duhul lui Dumnezeu atunci îl lasă pe mincinos să piară în focul cel mai din afară şi în moartea pe care singur şi-o a pregătit.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Doamne al Adevărului, viază-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui Sfînt, ca niciodată să cutezăm a mărturisi mincinos. Fă-ne nouă dulce al Tău sfînt adevăr şi scoate de pe limba noastră cuvintele cele mincinoase. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.