Pomenirea Sfîntului Apostol Vartolomeu
Vartolomeu a fost unul dintre cei Doisprezece Apostoli Mari. Se pare că Vartolomeu şi Natanael sînt una şi aceeaşi persoană. Împreună cu Apostolul Filip şi cu sora lui Filip, fecioara Mariamia, şi o vreme împreună şi cu Sfîntul Ioan Teologul, Vartolomeu a predicat Evanghelia mai întîi prin Asia, apoi în Inida şi la urmă în Armenia, unde a luat şi moartea mucenicească. La Hierapolis, aceşti sfinţi apostoli au omorît cu rugăciunea un şarpe uriaş pe care paginii îl ţineau într-o capişte şi se închinau la el.
În acelaşi oraş, ei tot cu rugăciunea i-au redat vederea lui Stahius, care fusese orb timp de patruzeci de ani. Aceasta a fost cetatea în care Filip şi Vartolomeu au fost răstigniţi de o gloată care se pornise cu ură dementă asupra lor. Pe Vartolomeu l-au răstignit cu capul în jos. În exact acele zile în care sfinţii piereau pe cruce, a avut loc în cetate un cutremur de pămînt în care au pierit juzii cei mîrşavi şi mulţime dintre gloatele care îi răstigniseră pe sfinţi.
Crezînd că aceasta este pedeapsa lui Dumnezeu, mulţi au alergat să îi dea pe sfinţi jos de pe cruce, dar Filip deja murise. Vartolomeu însă era încă viu, şi după aceea el a plecat în India, unde a predicat şi a tradus Evanghelia după Matei în limba poporului de acolo. Apoi Vartolomeu a trecut în Armenia, unde a vindecat-o pe fiica regelui de nebunie.
Dar fratele cel invidios al Regelui Astiagis l-a apucat pe apostolul lui Dumnezeu, l-a răstignit pe cruce, l-a jupuit, iar la urmă l-a omorît prin tăierea capului în Albanopolisul Armeniei. Creştinii au luat trupul sfintului şi l-au îngropat cu cinste într-un sicriu de plumb. Pentru că la sfintele lui moaşte se lucrau mulţime de minuni, păgînii au luat sicriul şi l-au aruncat în mare. Dar apa mării l- a purtat pînă în Insula Lipara, unde Episcopul Agathon, după o descoperire făcută lui în vis, a mers şi l-a întîmpinat la marginea mării, apoi l-a luat şi l-a înmormîntat cu cinste în biserică.
Sfîntul Bartolomeu, îmbrăcat în strai alb, s-a înfăţişat în biserică înaintea cuviosului Ioan Scriitorul de Cîntări şi l-a binecuvîntat cu Sfînta Evanghelie ca să poată alcătui cîntări duhovniceşti şi i-a zis: "Izvorască din gura ta rîurile cereşti ale înţelepciunii!" El s-a înfăţişat de asemenea înaintea împăratului Anastasius (491-518) şi i-a zis că va apăra nou întemeiata cetate Dara.
După o vreme, sfintele moaşte ale acestui mare apostol s-au strămutat la Benevento, iar de acolo, la Roma. Mari şi cutremurătoare minuni s-au lucrat la sfintele moaşte ale acestui Sfînt Apostol.
Pomenirea Sfîntului Apostol Varnava
Sfîntul Varnava a fost unul dintre cei Şaptezeci de Apostoli mai Mici. El s-a născut în Insula Cipru din părinţi bogaţi ce pogorau din tribul lui Levi, şi a studiat împreună cu Saul sub marele şi învăţatul dascăl Gamaliel. La început el s-a numit Iosif, dar apostolii l-au numit pe el Varnava, adică "fiul mîngîierii", pentru că el avea marele har de a mîngîia sufletele întristate ale oamenilor.
După convertirea lui Saul, Varnava a fost cel care l-a prezentat pe fostul prigonitor apostolilor; Varnava a predicat mai tîrziu Evanghelia împreună cu Pavel şi cu Marcu în Antiohia şi în alte locuri. Există multe indicaţii cum că el ar fi fost cel dintîi care a vestit cuvîntul lui Dumnezeu la Roma şi la Milano. El a luat mucenicia în Insula Cipru, din mîinile neamului lui evreiesc, şi a fost îngropat de către Marcu în afara porţii celei de apus a cetăţii Salamis.
Pe pieptul lui, înainte de a fi pogorît în groapă, s-a aşezat Sfînta Evanghelie după Matei pe care o copiase cu mîna lui. Mormîntul lui a rămas necunoscut timp de mai multe sute de ani, dar cum nenumărate vindecări minunate se petreceau deasupra acelui loc, el s-a numit locul vindecărilor. Sub împăratul Zeno şi în timpul Sinodului de la Calcedon (din anul 451 după Hristos), Apostolul Varnava s-a înfăţişat în vis înaintea Arhiepiscopului Anthemius al Ciprului de trei ori consecutiv, şi i-a descoperit locul unde se află tăinuite moaştele sale.
Apariţiile apostolului au coincis cu timpul în care Petru, Patriarhul Antiohiei cel însetat de putere, căuta să aducă Biserica Ciprului sub jurisdicţia Scaunului de la Antiohia. După apariţiile şi descoperirea minunată a mormîntului Apostolului Varnava, s-a adeverit că Biserca Ciprului este Biserică Apostolică şi deci independentă. Astfel autocefalia Bisericii Ciprului nu a mai fost contestată niciodată de nimeni.
Pomenirea Sfintei Icoane a Născătoarei de Dumnezeu Axion Estin (Cuvine-se cu Adevărat) şi a minunii care s-a lucrat înaintea ei în timpul arhipăstoririi Patriarhului Nicolae Hrisoverghes (983-996)
Minunea a fost aceasta: Într-o noapte un monah citea Canonul Năcătoarei de Dumnezeu şi cînta "Ceea ce eşti mai cinstită decît Heruvimii" în chilia lui de la Mînăstirea Pantocrator, numită acum "Axion Estin", după numele icoanei.
Monahul îşi zicea singur rugăciunile, deoarece Bătrînul lui era plecat la Karyes. Deodată în biserică a apărut un bărbat care a început să cînte Cuvine-se cu Adevărat. Pînă atunci acea cîntare era necunoscută în Biserică. Auzind cîntarea, monahul a rămas cuprins de bucurie, atît la auzul cuvintelor, cît şi la cîntarea îngerească.
Aşa se cîntă printre noi slava Maicii Domnului, a zis străinul către monah. Monahul a voit să-şi copie cuvintele, şi de aceea a adus o tăbliţă de piatră. Dar străinul a scris el însuşi pe ea cu degetul, ca şi cînd tăbliţa ar fi fost de ceară.
După aceea el fără veste s-a făcut nevăzut. Bărbatul cel străin era Sfîntul Arhanghel Gavriil. Tăbliţa a fost dusă la Constantinopol, iar cîntarea aceasta a Maicii Domnului a rămas pretutindeni în Ortodoxie pînă în ziua de azi.
Cîntare de laudă la Icoana Axion Estin
Monahul în singurătatea bisericii
Cu căldură se roagă
Și întunericul sufletului lui
Astfel îl alungă.
Deodată în biserică apare un monah străin -
Nimic nu este ciudat în aceasta.
Străinul începe să cînte ca un cîntăreţ maiestru,
Şi monahul începe şi el: Ceea ce eşti mai cinstită...
În cinstea Maicii lui Dumnezeu, Maica noastră slăvită.
Dar minunatul străin îl întrerupe şi-i zice:
"Intre noi altfel această cîntare se cîntă.
Noi altfel începem, şi iată:
Cuvine-se cu adevărat, Părinte!"
Cuvine-se cu adevărat atunci cîntă străinul,
Pînă la sfîrşit.
Monahul sorbi totul, nevrînd să piardă nici un cuvînt.
"O preacinstite frate, ce uşor suflu eu acum!
Dăruieşte-mi, rogu-te, şi mie cîntarea!
Ingăduie-mi să mi-o copii în slove!"
Dar el condei şi hîrtie la îndemînă nu avea:
Biserica loc de rugăciune este,
Iar nu de scris!
Atunci al sfinţeniei nopţii oaspete
Semnul Crucii peste biserică făcu,
Şi scrise cu degetul pe o piatră.
El scrise cu degetul precum în ceară moale;
Acest frate străin pe monah cu adevărat îl uimi.
Au cine eşti tu? Îl întrebă pe străin monahul.
Gavriil sînt eu. Ajungă-ţi ţie răspunsul.
Şi nevăzut se făcu. Cu frică mare monahul
Pre Arhanghel recunoscu sub monahicescul strai.
Cele scrise de el scrise-au rămas pe vecie.
Sfînta biserică de bună mireasmă s-a cuprins.
Cugetare
Adevăratul prieten se roagă lui Dumnezeu pentru prietenul lui. Adevăratul prieten se preocupă de mîntuirea sufeltului prietenului lui. A-l abate pe prieten de la cărările cele rele şi a-l aduce cu ajutorul lui Dumnezeu la calea adevărului - iată adevărata şi nepreţuita prietenie. Sfinţii lui Dumnezeu sînt cei mai mari prieteni ai omenirii.
Doi tineri, Varnava şi Pavel, au fost prieteni pe cînd mergeau împreună la şcoala lui Gamaliel. Cînd Varnava s-a făcut creştin, el s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă şi cu lacrimi ca El să lumineze şi mintea lui Pavel şi să-i întoarcă inima, ca şi el să vină la Hristos. Varnava i-a vorbit adesea lui Pavel despre Hristos Domnul, dar Pavel îl nesocotea şi îl socotea rătăcit.
Dar Domnul Cel Atotbun nu a lăsat neroditoare rugăciunile lui Varnava. Domnul Cel Atotbun a venit înaintea lui Pavel şi l-a întors de la calea rătăcirii şi a minciunii, punîndu-i picioarele pe calea adevărului. Pavel cel întors la Hristos a căzut la picioarele prietenului lui şi a strigat: "O Varnava, învăţătorule al adevărului, eu acum văd că toate cele ce mi-ai zis mie despre Hristos adevărate sînt!"
Varnava a plîns de bucurie şi l-a îmbrăţişat pe prietenul lui. Prietenul a salvat sufletul prietenului lui cu rugăciunea cea fierbinte. Dacă Varnava ar fi fost ridicat împărat al Romei, el nu i-ar fi putut face lui Pavel un bine mai mare decît acela pe care i l-a făcut cînd l-a adus la adevăr cu rugăciunea.
Luare aminte
Să luăm aminte la minunata vindecare a celui orb şi mut (Matei 12:22):
La cum Domnul l-a vindecat pe demonizatul care era orb şi mut;
La cum Domnul poate vindeca pe loc şi sufletul meu cel orb şi mut din pricina îndepărtării mele de Hristos, numai de îmi voi aduce şi eu sufletul la El.
Predică Despre stăpîn şi rob
Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme (Pildele lui Solomon 13:24).
Dragostea lui Dumnezeu pentru oameni depăşeşte dragostea omului pentru om tot aşa cum cerul depăşeşte pămîntul, şi cu toate acestea, Dumnezeul Cel Iubitor de oameni nu îl cruţă pe om. Dumnezeu îl pedepseşte pe om, nu spre a-l distruge, ci spre a-l îndrepta şi a-l mîntui. O, binecuvîntată este certarea care izvorăşte din iubire! Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte (Evrei 12:6).
Dar cu ce ceartă Domnul? Cu toiagul! Dar ce fel de toiag? Toiagul bolilor, toiagul nenorocirilor, toiagul pierderilor, toiagul foamei, toiagul recoltelor pierdute, toiagul secetei, toiagul inundaţiilor, toiagul morţii celor dragi şi apropiaţi nouă, toiagul duhurilor necurate cărora el le îngăduie să ia oarecare stăpînire asupra omului.
Acestea sînt toiegele lui Dumnezeu prin care Dumnezeu îi ceartă pe copiii Lui în scopul de a-i îndrepta, de a-i face să-şi vină în simţiri, de a-i lumina, de a-i mîntui. De ce să nu-şi pedepsească părintele copilul dacă îl iubeşte cu adevărat? Căci toiagul este tocmai instrumentul unei iubiri adevărate şi a adevăratei doriri a binelui. Dacă fiul nu este sensibil la certarea duhovnicească, atunci neapărat el va trebui să fie sensibil la certarea vergii.
Căci cu cît copilul este mai insensibil la vorba bună şi la mustrarea conştiinţei, cu atît este el mai sensibil la bătaia trupului. Căci trupul nu i-a fost dat omului ca pe un bine în sine; ci mai curînd trupul trebuie să fie sluga duhului pe care îl poartă întru sine, spre a-i ajuta duhului şi a-i fi de folos lui.
Dacă pedeapsa corporală trezeşte duhul din om, iar duhul îşi trezeşte conştiinţa, atunci trupul îşi îndeplineşte în întregime datoria lui faţă de duh, stăpînul lui. Dacă stăpînul doarme, atunci sînt bătute slugile, ca să alerge şi să-l trezească pe stăpînul degrabă. Iar stăpînul trezit şi astfel mîntuit va şti cum să-şi răsplătească slugile.
Prin urmare, cu adevărat, Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul. Cine cruţă sluga, urăşte stăpînul. O Atotînţelepte Doamne, deschide inimile părinţilor spre a putea primi învăţătura Ta cea sfîntă şi de suflet mîntuitoare, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.