Pomenirea Sfîntului Mucenic Teodot din Ankira
Acest mucenic al lui Hristos a fost creştin în taină şi din această poziţie a ajutat puternic Biserica, adunînd şi îngropînd cu cinste trupurile mucenicilor lui Hristos.
Astfel, el a îngropat trupurile a şapte fecioare care fuseseră omorîte pentru mărturisirea Sfintei Credinţe. Dar cînd păgînii au prins de veste, ei l-au supus la aceleaşi torturi şi la urmă l-au omorît. (Vezi şi ziua de 18 mai, pentru mai multe detalii din viaţa Sfîntului Teodot.)
Pomenirea Sfintelor Muceniţe Chiriaca, Valeria şi Maria
Aceste muceniţe au fost toate trei din Cezareea Palestinei. Cînd a început prigonirea creştinilor, ele s-au retras din cetate şi s-au ascuns la o colibă, unde au petrecut în rugăciuni neîncetate către Dumnezeu, postind şi rugîndu-se ca să se răspîndească în întreaga lume credinţa creştină şi ca prigonirea Sfintei Biserici a lui Hristos să înceteze.
Fiind bîrfite la stăpînire, ele au fost aduse înaintea judecăţii, torturate, şi ucise în chinuri la anul 304. Astfel s-au încununat aceste sfinte muceniţe cu slăvitele cununi ale martiriului.
Pomenirea Sfîntului Sfinţitului Mucenic Marchellus, Papă al Romei
În timpul domniei lui Maximian, Marchellus, Papă al Romei fiind, a fost osîndit să pască vitele la un oarecare loc. Spre a-i plăcea lui Diocleţian, care îl făcuse al doilea împărat, Maximian a început să construiască băi publice la Roma, aşa numitele Thermae, şi i-a silit pe creştini să lucreze la ele, precum faraon îi silise odinioară pe evrei să frămînte cărămidă în Egipt şi să facă cele mai chinuitoare şi periculoase munci.
Mulţi creştini au pierit muceniciţi astfel. Printre ei s-au numărat diaconul Chiriac, care avea mare putere asupra diavolilor şi o vindecase pe Artemia, fiica posedată a lui Diocleţian, şi pe Jovia, fiica împăratului persan, şi le botezase pe amîndouă; de asemenea printre aceştia s-a numărat Artemia însăşi; apoi diaconii Sisinie, Smaragdus şi Largius, cei care au fost împreună cu diaconul Chiriac; diaconul Afronianus; doi soldaţi romani proaspăt botezaţi, Papius şi Maurus; bătrînul Saturnin; Crescentianus; şi fericitele fecioare Priscilla şi Lucina, care din averile lor făcuseră cimitirul pentru creştinii ucişi.
Sfîntul Papă Marchellus a păzit vitele vreme îndelungată, iar la urmă, din pricina înfometării, umilinţelor şi torturilor din partea soldaţilor, s-a odihnit şi şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.
Sfîntul Sfinţit Mucenic Marchellinus, Papă al Romei
Marchellinus a fost predecesorul Papei Marchellus pe tronul patriarhal de la Roma. Cînd împăratul Diocleţian l-a chemat la ordine şi l-a ameninţat cu torturile, Marchellinus a jertfit idolilor, drept pentru care împăratul i-a dăruit un strai scump. Dar după aceasta Marchellinus s-a pocăit cu amar pentru lepădarea lui de Hristos, ca altădată Apostolul Petru.
La vremea aceea se ţinea un sinod al episcopilor în regiunea Campania. Papa Marchellinus s-a îmbrăcat în sac, şi-a turnat cenuşă pe cap şi a intrat astfel în sfînta adunare, mărturisindu-şi păcatul înaintea tuturor şi cerînd judecată. Părinţii i-au zis că el singur trebuie să se judece.
Atunci Marchellinus a zis: „Eu vrednic de rangul preoţesc nu mă mai socotesc a fi; iar trupul meu îngropare să nu aibă după moartea mea, ci la cîini să fie aruncat." Zicînd acestea, el a legat cu blestem pe oricine i-ar călca dorinţa după moarte.
După acestea Marchellinus s-a dus înaintea lui Diocleţian, i-a aruncat cu dispreţ înainte straiul cel scump, L-a mărturisit pe Hristos şi i-a blestemat pe idoli. Împăratul turbat a poruncit ca Marchellinus să fie torturat şi apoi omorît în afara cetăţii, împreună cu trei bărbaţi aleşi şi făcători de bine: Claudie, Cyrinus şi Antoninus.
Trupurile acestor trei bărbaţi au fost îngropate imediat, dar trupul Papei Marchellinus a zăcut neîngropat vreme de treizeci şi şase de zile. Sfîntul Apostol Petru însă i-a apărut noului Papă, Marchellus, şi i-a poruncit ca să ia trupul lui Marchellinus şi să-l îngroape, zicîndu-i: Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18:14).
Pomenirea Sfîntului Cuvios Daniil din Pustia Sketică
Acest Daniil a fost stareţul vestitului Schit din Egipt. El a fost ucenicul Sfîntului Arsenie şi povăţuitor al multor sfinţi mari. Multe din cuvintele şi învăţăturile lui sînt cuvinte vii şi faruri călăuzitoare pentru monahi şi astăzi. Odată, pe cînd barbarii au atacat Schitul, fraţii l-au chemat îngroziţi ca să fugă împreună cu ei.
El le-a zis: "Dacă Domnul Însuşi nu mă va păzi, atunci la ce bun mi-ar fi să trăiesc?" Daniil a mai zis: "Cu cît ţi se îngraşă trupul mai tare, cu atît mai mult îţi slăbeşte sufletul." El a vieţuit împreună cu fraţii în obşte timp de patruzeci de ani, dar după aceea s-a retras în pustie, la anul 420 după Hristos.
El s-a întîmplat la Alexandria cînd un bătrîn desfrînat şi rău şi-a ucis pe nora lui, Sfînta Tomaida (vezi aprilie, în 13 zile), pentru că şi-a păzit întreagă fecioria ei împotriva desfrînatului ei socru. Daniil şi ucenicul lui au luat trupul sfintei şi l-au îngropat.
Cîntare de laudă la Sfîntul Marchellinus
O păcătosule, alungă deznădejdea,
Şi fă pocăinţă înaintea lui Dumnezeu,
Căci deznădejdea este bucuria diavolilor.
Iată Marchellinus Ierarhul lui Dumnezeu a fost,
Iar cînd fiarele schingiuirilor a văzut,
De Domnul înaintea împăratului pămîntesc s-a lepădat.
Dar pe el deznădejdea nu l-a biruit,
Ci el mai înainte a alergat
Şi păcatul şi-a mărturisit pe faţă.
Apoi cu vitejie el păcatul şi-a spălat
Întru al lui sînge.
O păcătosule, nu te omorî de întristare,
Nu ţine înăuntru şerpii păcatului.
Căci păcatul ascuns este ca un şarpe în inimă,
Care inima păcătosului ce se tăinuieşte roade.
Petru Apostolul a păcătuit, dar îndată ieşind,
A plîns cu amar.
Aşa fac cei care se pocăiesc întru adevăr.
Cînd un mare Apostol şi un mare ierarh au păcătuit,
Dar pocăindu-se cu amar, i-a iertat Dumnezeu,
Oare crezi că El
Nu te va ierta şi pe tine?
Ci doar pocăieşte-te cu amar,
Fără să-ntîrzii.
Căci moartea păzeşte la uşi,
Ea vine cînd nici gîndeşti,
Ea te poate despărţi de Domnul pe vecie
Dacă tu îţi amîni pocăinţa.
Grăbeşte, scutură deznădăjduirea!
Grăbeşte la pocăinţă cu amar!
Cugetare
Sfinţii au un acut sentiment al conştiinţei. Ceea ce omul obişnuit consideră doar o scăpare, sfinţii socotesc o mare călcare a Legii lui Dumnezeu. S-a povestit despre Avva Daniel că de trei ori l-au luat rob tîlharii, ducîndu-l în adîncul pădurii. Din fericire, el de două ori a scăpat din acea sclavie, iar a treia oară, vrînd să scape, el l-a lovit pe un tîlhar cu o piatră, l-a ucis şi a fugit.
Această crimă a apăsat ca plumbul inima bătrînului. Neştiind cum să facă, el a mers atunci la Patriarhul Alexandriei, Timotei, i-a mărturisit păcatul lui şi a cerut sfat. Patriarhul l-a mîngîiat şi l-a slobozit fără nici un canon. Dar conştiinţa continuînd să-l tulbure, el s-a dus şi la Papa de la Roma. Papa i-a zis aceleaşi lucruri ca Timotei al Alexandriei.
În continuare tulburat şi nemulţumit, Daniel a mers pe rînd la Patriarhii ceilalţi, ai Constantinopolului, Antiohiei şi Ierusalimului, mărturisindu-le tulburarea inimii lui şi cerînd sfat. Dar sfaturile primite nu-i împrăştiau tulburarea inimii. Atunci el s-a întors la Alexandria şi s-a predat autorităţilor explicîndu-le crima lui.
Autorităţile l-au arestat, şi l-au dus înaintea Ducelui Alexandriei la judecată. Avva Daniil a arătat în amănunte înaintea tribunalului crima lui, cerînd să fie omorît pentru aceasta, cum cerea legea, spre a-şi mîntui sufletul de chinurile cele veşnice. Ducele s-a minunat şi s-a uimit de povestea şi cererea bătrînului şi la urmă i-a zis: "Du-te, Părinte, şi roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, chiar de vei mai şi ucide încă şapte din aceştia!"
Văzînd aşa şi inima lui neaflînd cu nici un chip alinare, Avva Daniil a hotărît să ia la chilia lui un lepros şi să-l îngrijească pînă la moartea lui, iar cînd acel lepros va muri, să ia altul. Aşa a şi făcut, şi a aflat liniştea conştiinţei lui.
Luare aminte
Să luăm aminte la vindecarea minunată a femeii cu curgerea de sînge:
La cum, avînd credinţă mare, femeia cu scurgere de sînge s-a atins de poala hainei Domnului Iisus şi s-a vindecat îndată;
La cum şi sufletul meu este asemenea femeii cu scurgere de sînge, cîtă vreme este rob păcatului trupului şi sîngelui;
La cum, printr-o singură atingere a Stăpînului Hristos, sufletul meu poate primi vindecare şi insuflare dumnezeiască.
Predică Despre imitarea furnicii
Du-te, leneşule, la furnică, şi vezi munca ei şi prinde minte! (Pildele lui Solomon 6:6).
Este voia lui Dumnezeu, a Aceluia Care ne-a trimis în lume, ca să lucrăm cîtă vreme ne aflăm în lume. Stăpînul Hristos însuşi ne porunceşte: Lucrează! Priveghează! El îi laudă pe cei care îşi înmulţesc talanţii primiţi şi îi osîndeşte pe cei care îşi îngroapă talanţii. El numeşte timpul petrecut de El pe pămînt slujire şi zice că El nu a venit în lume ca să fie slujit, ci ca să slujească.
El foloseşte ca exemplu pre Tatăl Său Cel Ceresc şi zice: Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu lucrez (loan 5: 17). El le porunceşte ucenicilor Lui: Lucraţi cîtă vreme aveţi lumină.
O ce cumplită ruşine este pentru om cînd furnica, această făptură mică şi lipsită de raţiune, este dată ca pildă a sîrguinţei, demnă de urmat! Dar, atunci cînd omul nu este în stare să imite sîrguinţa lui Dumnezeu, este nevoie să fie trimis cel puţin la exemplul furnicii, pe care să-l urmeze! Furnica lucrează vara întreagă şi îşi pregăteşte hrana ei pentru iarnă.
Fraţilor, oare noi ne pregătim hambarele noastre de iarnă, pe care să le deschidem şi să ne înfruptăm din ele după moarte? O, să nu ne fie nouă a ne înfăţişa cu mîinile goale înaintea Celui Care ne dă nouă cu mînă largă de toate, şi din belşug, tot timpul cît ne aflăm în viaţa aceasta! Lenea este unul dintre păcatele de moarte, căci ea ucide sufletul omului.
Sufletul trîndav este peştera tuturor viciilor; sufletul trîndav este locuinţa diavolului. O Stăpîne Atotputernice Doamne, Tu Care eşti pururea însăşi pacea şi însăşi lucrarea, izbăveşte-ne pre noi de ucigătoarea trîndăvie şi mişcă-ne pre noi spre lucrarea faptelor celor bune cu puterea Duhului Tău Celui Sfînt, spre mîntuirea sufletelor noastre. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.