Visarion s-a născut şi a fost educat în Egipt. El s-a închinat vieţii duhovniceşti de la o vîrstă foarte timpurie şi nicicînd "nu şi-a întinat veşmîntul primit la Botez". El l-a cercetat pe Sfintul Gherasim de la Iordan şi a învăţat mult de la Sfintul Isidor Pelusiotul.

El şi-a supus trupul cu postiri şi privegheri aspre, dar şi-a ascuns cu grijă nevoinţele de ochii omeneşti. El odată a stat la rugăciune timp de patruzeci de zile încheiate, fără ca să guste nici hrană, nici apă, nici somn. El purta o singură haină şi vara, şi iarna. El avea marele har al facerii de minuni.

El nu avea un colţ al lui unde să-şi plece capul, ci a vieţuit în munţi şi în crăpăturile pămîntului pînă la bătrîneţele sale adînci. El cu darul facerii de minuni vindeca bolile oamenilor şi multe alte minuni făcea, spre folosul poporului şi spre slava lui Dumnezeu. El a adormit cu pace la anul 466 după Hristos.

Ilarion a fost stareţul Mînăstirii Dalmaţilor din Constantinopol. El a fost ucenicul Sfîntului Grigorie Decapolitul şi următorul vieţii Sfîntului Ilarion cel Mare, al cărui nume cu cinste l-a purtat. Ilarion era puternic în rugăciune, neînfricat şi stăruitor în nevoinţe de tot felul. El a fost chinuit mult pentru cinstirea sfintelor icoane de către răii împăraţi iconoclaşti, între care Leon Armeanul.

Dar Leon Armeanul a fost omorît cu sabia de propriile lui gărzi, întru acelaşi loc dintru aceeaşi biserică în care nelegiutul smulsese şi aruncase la pămînt Icoana Mîntuitorului, prima icoană profanată din prigoanele pornite de el. Sfîntul Ilarion atunci a fost scos din închisoare, dar numai pentru scurt timp.

El din nou a fost torturat şi ţinut în carcerele temniţelor, pînă ce la putere a venit binecredincioasa împărăteasă Teodora. Ilarion era văzător cu duhul şi avea şi darul străvederii. El a văzut îngerii care au ridicat la cer trupul Sfîntului Teodor Studitul, care murise.

Plăcîndu-i lui Dumnezeu, Sfîntul Ilarion cel Nou a adormit cu pace şi s-a strămutat la Împărăţia Cerurilor la anul 845, pe cînd se afla întru al şaptezecilea an al vieţii sale.

Fecioare călugăriţe fiind ele, Arhelais, Tecla şi Susanna se nevoiau într-o mînăstire necunoscută de lîngă Roma. Cînd a izbucnit prigoana împotriva creştinilor sub Diocleţian, ele s-au refugiat în Campania, stabilindu-se în cetatea Nolei. Dar ele nu şi-au putut tăinui vieţile lor sfinte, iar oamenii de prin împrejurimi au început să vină la ele, căutînd sfat pentru viaţă, povăţuire şi ajutor în necazurile şi infirmităţile lor.

De aceea, în cele din urmă, călugăriţele fecioare au fost prinse şi aduse în faţa nelegiuitei judecăţi păgîneşti. Ele liber şi pe faţă au mărturisit credinţa lor în Hristos. Cînd judecătorul Leontie a întrebat-o pe Sfînta Arhelais despre Credinţa Creştină, ea a zis: "Prin puterea lui Hristos eu calc în picioare puterea diavolului, şi prin a Lui putere eu povăţuiesc poporul cu pricepere, ca şi ei să cunoască pre Unul şi Adevăratul Dumnezeu.

Şi întru Numele Domnului meu Iisus Hristos, Fiul Unul Născut al Tatălui, prin mîinile mele, ale roabei Sale, se dă sănătate celor bolnavi din popor." Toate cele trei fecioare au fost biciuite, asupra lor s-a aruncat cu păcură încinsă, şi au fost chinuite cu foametea în temniţă. La urmă ele au fost omorîte prin tăierea capetelor.

Pe cînd erau duse la eşafod, înaintea lor s-a înfăţişat un înger al Domnului, pe care l-au văzut şi unii dintre torţionari; ei s-au înspăimîntat atît de tare, încît nu au putut să-şi ridice securile şi să taie capetele fecioarelor. Dar fecioarele însele i-au întărit pe aceştia, cerîndu-le să-şi facă grabnic datoria.

Şi astfel, ele au fost tăiate ca nişte mieluşele, iar anul era 293 după Hristos. Ele astfel s-au strămutat întru Împărăţia lui Hristos, spre a se odihni şi a se bucura de faţa Domnului în veşnicie.

Visarion Sfîntul, de acoperiş şi hrană lipsit,

Fecioria-şi păzeşte din leagăn pîn'la moarte:

Fecioria trupului şi curăţia minţii.

De aceea plin de darul priceperii este el,

Al priceperii dumnezeieşti şi puterii.

El darul bucuriei şi al păcii are,

Nu cunoaşte tristeţea şi apăsarea.

El nu cunoaşte tristeţea, nici întristarea,

Avînd gîndul curat şi mintea curată,

Străvăzătoare, limpede precum cristalul.

Cînd flacăra dumnezeieştii iubiri

În inima lui s-a aprins,

El a-nceput să lucreze multe şi mari minuni.

El a umblat precum pe pămînt şi pe ape,

Iar necuratele duhuri de spaima lui tremurau.

El soarele a oprit şi a lungit ziua,

Şi tot ce cu gura rostea se făcea faptă.

Întru el Dumnezeu cu putere lucra,

Căci lui Dumnezeu i se supunea pururea-n toate.

O, de minuni făcătorule Părinte,

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să ne miluiască pre noi

Prin rugăciunile tale!

Bucuria răutăcioasă este o haină murdară şi rău mirositoare pe care uneori duhul nostru o îmbracă cu mare satisfacţie. Căci în chiar momentul în care te bucuri de căderea în păcat a fratelui tău, cazi şi tu, spre marea satisfacţie a diavolului, care cu un singur cîrlig prinde astfel doi peşti.

Frăţia cea după trup este cu adevărat o legătură foarte puternică, dar frăţia cea după duh este cu mult mai tare. Dacă te întristezi de păcatul fratelui tău celui după trup, de ce nu te întristezi şi de păcatul fratelui tău celui după duh? Dacă tu ascunzi păcatul fratelui tău celui după trup, de ce trîmbiţezi cu satisfacţie păcatul fratelui tău celui după duh? Întrebi cine sînt fraţii tăi cei după duh? Ei sînt toţi creştinii - toţi cei care împreună cu tine se împărtăşesc dintru Acelaşi Sfînt Potir şi dintru Aceeaşi Viaţă.

O, cît de mari erau sfinţii în dragostea lor frăţească! O cît de departe era de ei bucuria cea răutăcioasă! Despre Sfîntul Visarion s-a zis: Odată toţi fraţii erau strînşi în biserică la rugăciune. Stareţul s-a apropiat de unul dintre ei care păcătuise şi i-a poruncit să iasă din biserică. Monahul s-a îndreptat supus şi umilit către ieşire, iar Visarion i-a urmat lui zicînd: „Păcatul lui l-am făcut şi eu!"

Să luăm aminte la minunata înviere a fiicei lui lair:

La cum Stăpînul a liniştit mulţimea, zicîndu-le că fecioara nu a murit, ci doarme;

La cum El a luat-o de mînă iar copila s-a ridicat vie;

La cum Stăpînul poate învia şi sufletul meu, cel omorît cu păcatele, printr-o singură atingere a Duhului Lui de Viaţă dătător.

Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci din ea ţîşneşte viaţa (Pildele lui Solomon 4:23).

Inima este sediul voinţei, al iubirii, al priceperii, în ea se află faţa Preasfintei şi Dumnezeieştii Treimi. Inima este casa Tatălui, altarul Fiului şi atelierul Duhului Sfint. Domnul inima omului o voieşte: Dă-mi mie, fiule, inima ta (Pildele lui Solomon 23:26). O fraţilor, mai presus de toate cele pe care le păziţi cu străşnicie, păziţi-vă inima! De s-ar şi răsturna munţii, de-ar şi seca toate apele pămîntului, de v-ar şi părăsi toţi prietenii şi de v-aţi pierde toate averile, de chiar tot trupul vostru s-ar umple de viermi, nu vă înfricaţi, măcar deşi întreaga lume v-ar împroşca cu batjocura ei!

Ci voi păziţi-vă doar inima, păziţi-o în orice urgie s-ar întîmpla să cadă asupra voastră, şi lipiţi-o strîns de Domnul. Căci din inimă ţîşneşte viaţa; şi cum ar mai putea ea ţîşni dacă în ea nu se sălăşluieşte suflarea Domnului şi Izvorul Vieţii - suflarea lui Dumnezeu? Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe cînd omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Matei 12:35).

Acestea sînt cuvintele rostite de Domnul, Cel Care umple vistieria inimii tale cu bogăţiile Lui. Dar cine e omul cel bun? Este cel care are comoara cea bună în inima lui. Şi cine este omul cel rău? Este cel care are comoara cea rea în inima lui. Căci din inimă (a omului celui rău) ies: gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15: 19), şi din inima cea bună ies dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţea, înfrînarea, curăţia (Galateni 5: 22-23).

Vedem noi oare ce mare vistierie este inima omului? Oare vedem noianul pe care poate să-l încapă inima omului? O, frate, însuşi Duhul Sfînt Dumnezeu, dacă binevoieşte, poate să încapă în inima omului. Nu numai că poate, dar El şi vrea.

El doar aşteaptă ca tu să-ţi pregăteşti inima pentru El, şi să o prefaci în biserică sfîntă, căci Duhul Sfînt Dumnezeu nu Se poate sălăşlui decît într-un templu. Aşa precum şarpele îşi păzeşte pururea capul, aşa şi tu, fiule, păzeşte-ţi pururea inima. Mai presus decît toate cele pe care le păzeşti cu străşnicie, fiule, păzeşte-ţi inima! Căci în inimă intră viaţa, şi din ea iarăşi viaţă iese, viaţa de la Dumnezeul cel Viu.

O Stăpîne Doamne de Viaţă dătătorule, ajută-ne nouă să ne păzim inima pururea pentru Tine, Domnul şi Dumnezeul nostru, Căci noi pre Tine Te lăudăm, Ţie îţi mulţumim şi pre Tine Te slăvim în veci, Amin.