Luchilian a îmbătrînit ca preot al slujirii idoleşti, dar om cu părul alb fiind el a recunoscut adevărul Creştinismului şi s-a botezat. Convertirea lui la creştinism a creat mare îngrijorare şi tulburare printre păgînii din Nicomidia, şi bătrînul Luchilian a fost adus înaintea judecăţii. Nevoind să-şi lepede credinţa lui nou cîştigată, bătrînul a fost bătut cu sălbăticie, şi tot numai o rană fiind, a fost aruncat în temniţă. În temniţă a găsit patru tineri, Claudie, Ipatie, Paul şi Dionisie, care erau închişi acolo din aceeaşi pricină ca şi el: refuzul lor de a se lepăda de Hristos.

Bătrînul s-a bucurat cu duhul de acei tineri, şi tinerii asemenea de el. Ei împreună s-au unit în rugăciune tot timpul petrecut în temniţă, şi şi-au întărit sufletele lor cu cîntări de Psalmi şi cuvinte duhovniceşti. Cînd au fost scoşi afară, ei au fost iar schingiuiţi cu sălbăticie, iar apoi trimişi la Bizanţ. Aici soldaţii le-au tăiat capetele lui Claudie, Ipatie, Paul şi Dionisie, iar pe Luchilian l-au răstignit evreii. Ticăloşii evrei au străpuns tot trupul lui Luchilian cu piroane.

O fecioară pe nume Paula a adunat fără să se ascundă trupurile mucenicilor şi le-a îngropat cu cinste. Pentru aceasta ea a fost acuzată şi adusă în faţa nelegiuitei judecăţi de la care a primit torturi şi moartea prin tăierea capului. Astfel fecioara Paula a primit îndoită cunună: pe cea a fecioriei şi pe cea a martiriului sîngeros.

Mucenicia sfinţilor acestora s-a petrecut sub domnia împăratului Marc Aureliu, între anii 270 şi 275.

Lucian a fost cetăţean roman dintr-o familie vestită pentru nobleţea şi bogăţia şi de asemena pentru înalta învăţătură şi cunoaştere a membrilor ei. O vreme Lucian a fost ucenicul Sfintului Apostol Pavel. Mai după aceea, Papa Clement l-a trims să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Galia, împreună cu Sfîntul Dionisie Areopagitul, după ce mai întîi l-a hirotonit întru episcop.

Cu rîvnă mare Lucian a semănat cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi în Galia, iar apoi în Belgia. Cînd răul împărat Dometian a început prigoanele împotriva creştinilor, el a trimis o misiune specială de la Roma în Galia, spre a-i prinde şi a-i aduce legaţi pe misionarii creştini. Ei mai întîi l-au prins pe Sfîntul Dionisie, iar apoi au pornit în urmărirea lui Lucian.

Aflîndu-l pe Lucian în Belgia împreună cu ucenicii săi presbiterul Maxianus şi diaconul Iulian, soldaţii i-au ucis pe aceştia doi din urmă la un anumit loc, iar pe Lucian l-au decapitat la un altul. După ce Lucian a fost omorît, trupul lui cel fără cap s-a ridicat în picioare, şi-a luat capul în mîini (ca Sfîntul Dionisie şi ca Sfîntul lovan Vladimir), şi aşa a mers pînă la locul în care a voit ca să fie îngropat.

Acolo a căzut şi a fost îngropat acolo. Mai tîrziu deasupra sfintelor lui moaşte s-a înălţat o biserică.

Însetatul de nelegiuire Boris Godunov l-a omorît cu perfidie şi prin trădare pe copilul Dimitri cel în vîrstă de opt ani, în cetatea Uglich, la anul 1591. După moartea lui, Dimitri i-a apărut unui monah în vedenie şi a prorocit că un fals Dimitri se va ridica şi va aduce pieirea ucigaşului, Boris Godunov, ceea ce s-a şi întîmplat.

Mulţime de minuni s-au lucrat la sfintele moaşte ale Ţareviciului Dimitri. După cincisprezece ani sfintele moaşte s-au aflat întregi şi neputrezite. Ele au fost aduse cu slavă şi evlavie la Moscova şi îngropate în Biserica Sfîntului Arhanghel Mihail.

Dimitri prunc cu anii, sfînt mare s-a făcut,

Iar Godunov, ucigaş mare, blestemat rămîne în veci.

Însetatul de putere în veci nu se va putea sătura;

Pofta de stăpînire foc cumplit şi nestins este

În ambele lumi.

Boris din al său pocal pe oameni otrăveşte,

Din care şi însuşi bînd la osîndă se dă.

La tron el a ajuns pe fluvii de sînge,

Şi-aste fluvii se varsă în mlaştina cu viermi.

Pe-al ucigaşului cap

Coroana tremură de spaimă.

Cu groaza în oase, Godunov priveşte spre cer.

Oricine sînge nevinovat varsă, gata fie

Să piară în acelaşi fel:

Lege dumnezeiască este aceasta, care nu va pieri.

Pofta de stăpînire - cal înaripat, cu aripi de ceară.

Ajungînd pe culmi, aripile se topesc.

Atunci de pe culmi el în hău se prăbuşeşte,

Mai adînc decît ultimul cerşetor.

Satan atunci dracilor săi zice: Iată, al sutălea nebun!

Dimitri, micul ţarevici, precum un mieluşel Este ucis.

Prinţ moştenitor era el atunci,

Şi-aşa este şi-acum.

O de-am putea pătrunde în taina Purtării de Grijă a lui Dumnezeu pentru viaţa fiecărui om! Ne-am umple de spaimă şi am tremura înaintea fiecărei nelegiuiri şi fiecărui păcat al oamenilor. Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut (Avacum 3:2).

În anumite evenimente mari, taina Providenţei lui Dumnezeu devine evidentă chiar şi pentru oamenii mai puţin duhovniceşti, cum stau lucururile de exemplu atunci cînd ne gîndim la soarta Ţareviciului Dimitri şi la cea a lui Boris Godunov, cel însetat de putere şi vărsător de sînge nevinovat. Spre a-şi cîştiga întîiul loc printre nobilii de la Curtea Ţarului Teodor, Godunov a otrăvit mulţi aristocraţi.

Cînd a ajuns în poziţia de a fi omul cel mai apropiat al ţarului, el a plănuit chiar să-l otrăvească şi pe micul Dimitri cel în vîrstă de opt ani, fratele ţarului. In mai multe rînduri, prin criminali plătiţi, el a administrat cele mai ucigătoare otrăvuri tînărului prinţ moştenitor, dar otrava nu a avut nici un efect.

Dar Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu a îngăduit ca el să îl ucidă pe ţarevici, însă nu în ascuns, ci pe faţă şi în mod public. Godunov a trimis ucigaşi plătiţi care să-l asasineze pe Dimitri ziua în amiaza mare. Astfel Ţareviciul Dimitri s-a făcut mucenic înaintea ochilor poporului, iar Godunov un criminal public înaintea ochilor întregii Rusii.

După aceasta, s-a ridicat un anume Dimitri care a zis că el este prinţul moştenitor legitim (ca şi cum cel care fusese ucis nu era ţareviciul cel adevărat). El l-a biruit pe Godunov, care, ajuns la disperare, s-a sinucis bînd o otravă potentă pe care şi-a prgătit-o el însuşi. Căci aşa sfîrşeşte cel care îi otrăveşte pe alţii: moare el însuşi otrăvit! Cel care l-a ucis pe Dimitri de mîna unui Dimitri a pierit! Cel care are ochi duhovniceşti să vadă, să vadă atunci taina Proniei Dumnezeieşti!

Să luăm aminte la minunata potolire a furtunii pe mare (Matei 8:24):

La cum ucenicii au strigat: Doamne, mîntuieşte-ne, că pierim! (Matei 8:25), şi la cum Domnul doar cu un singur cuvînt a certat vînturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină;

La cum Domnul aşteaptă ca şi eu să strig către El cu frică şi cu cutremur ca să-mi certe furtuna ce-mi vine pe marea vieţii mele de la ale mele patimi, de la lume, şi de la diavoli.

Căci îndărătnicia omoară pe cei proşti şi bogăţia pe nebuni îi va distruge (Pildele lui Solomon l:32).

Oare ucide pacea şi netulburarea sufletului? Da, atunci cînd ea este fără Dumnezeu. Oare omoară bogăţiile materiale? Da, atunci cînd ele sînt fără Dumnezeu, şi împotriva Legilor lui Dumnezeu. Căci lipsiţi de minte sînt cei care caută o astfel de pace, iar cei care aleargă după astfel de bogăţii sînt nebuni.

Căci în esenţă ei nici nu caută pacea, ci mai curînd sabia, şi nu aleargă după bogăţii, ci după pieire. Dar care este pacea celor proşti, şi care este bogăţia nebunilor? Pacea celor proşti este pacea trupească, iar bogăţia nebunilor este benchetuirea întru cele trupeşti. Irod regele voia o astfel de pace, şi l-au năpădit viermii; Izabela a voit o astfel de bogăţie şi au mîncat-o cîinii.

Dar oare cu ce nume l-am putea numi pe omul care, vrînd să zidească o casă, va gîndi să facă mai întîi acoperişul în aer şi numai după aceea să înalţe zidurile şi să pună temelia? Noi îl vom numi un puţin la minte şi un nebun. Aşa sînt şi cei care încearcă să-şi dobîndească în lume o pace fără ca mai întîi să-şi fi dobîndit pacea interioară, şi să zidească în lume o bogăţie în beneficiul oamenilor fără ca însuşi să-şi fi dobîndit bogăţia interioară.

Singură Credinţa Creştină poate zidi de la temelie, iar Temelia este Hristos, Piatra Cea tare şi indestructibilă. Astfel, Credinţa Creştină clădeşte pacea şi prosperitatea oamenilor pe temelia Hristos. Binecuvîntată şi plină de bucurie este pacea interioară care se clădeşte pe Hristos Domnul, şi avînd-o pe ea, se poate zidi deasupra şi pacea cea din afară.

Aşa stau lucrurile şi cu bogăţia cea adevărată şi nepieritoare. Este încă şi mai bine să spunem că adevărata pace şi adevărata prosperitate sînt precum o casă bine zidită, iar pacea cea din afară şi bogăţiile cele materiale sînt ca nişte oarecari brizbrizuri cu care o împodobim pe ea. De se vor desprinde ornamentele, casa va rămîne solidă şi în picioare; dar dacă va cădea casa, oare mai sta-vor în picioare brizbrizurile?

O fraţilor, învăţătura Creştină este singura învăţătură realistă şi adevărată despre pace şi prosperitate. Toate celelalte sînt prostie şi nebunie. Căci cum vor putea vreodată slugile să zidească o casă pe domeniile Stăpînului, fără permisiunea Stăpînului mai întîi şi fără ajutorul Lui?!

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cela Ce eşti izvorul adevăratei păci şi al adevăratei prosperităţi, mîntuieşte-ne pre noi de pacea proştilor şi de prosperitatea nebunilor, căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.