Aceştia toţi au luat mucenicia pentru Hristos în cetatea Prusei din Asia, în timpul împărăţiei lui Iulian Apostatul. lunius, trimisul imperial, i-a adus pe aceşti sfinţi la un izvor de apă fierbinte şi 1-a întrebat pe Patrichie: „Cine a creat aceste ape termale şi vindecătoare, dacă nu zeul nostru Esculap şi ceilalţi cărora noi ne închinăm?" Sfîntul Patrichie a zis: „Zeii voştri demoni sînt iar aceste ape, precum şi toate celelalte lucruri din zidire, Hristos Domnul Dumnezeul nostru le-a creat, Căruia singur noi cu evlavie ne închinăm."

Atunci trimisul a întrebat iar: „Şi vă va scăpa pe voi Hristos al vostru, dacă vă voi arunca eu în această apă clocotită?" Sfîntul a zis: „Dacă El voieşte, puternic este El să ne păzească nevătămaţi şi întregi, măcar că eu doresc ca în aceste ape să mi se despartă sufletul de trup şi veşnic lîngă Hristos al meu să fiu. Ci facă-se Sfîntă Voia Lui, fără de care nici un fir de păr nu se clinteşte din capul nici unui om."

Auzind acestea, trimisul a poruncit ca Patrichie să fie aruncat în apele clocotinde. Stropii ei au sărit în toate părţile, rănindu-i şi opărindu-i pe mulţi din cei de faţă, dar sfîntul, ale cărui buze se mişcau neîncetat la rugăciune, se afla nevătămat, ca şi cum sar fi aflat într-o baie de apă bună. Văzînd acestea, trimisul, puternic tulburat, s-a înfuriat sălbatic şi a poruncit ca lui Patrichie şi celor trei presbiteri împreună cu dînsul să li se taie capetele cu un topor.

Nevinovaţii următori ai lui Hristos au mers la tăiere cu rugăciunea pe buze. Tăindu-li-se capetele pe butuc, sufletele lor s-au înălţat la ceruri, în împărăţia Luminii lui Hristos, unde domnesc veşnic.

loan a fost episcop în Georgia, dar atunci cînd Hanul tătar al Georgiei a început săi schingiuiască pe creştini, timp de patru ani el a plecat ca să locuiască printre goţii din Basarabia de astăzi.

Dioceza goţilor se întemeiase în timpul împăratului Constantin cel Mare. Auzind de moartea Hanului, loan s-a reîntors în Georgia şi şia păstorit turma cu rîvnă şi cu dragoste de Dumnezeu, înaintea morţii, el a spus: „Peste patruzeci de zile voi sta la judecată cu hanul tătar," adică, murind, loan va ajunge înaintea tronului lui Dumnezeu.

Aşa s-a şi întîmplat: în a patruzecea zi episcopul loan a murit şi s-a înfăţişat înaintea Domnului. El a adormit cu pace în veacul al optulea.

Ioan acesta a fost făcător de minuni, temător de Dumnezeu şi om al tuturor virtuţilor încă din tinerelele lui.

El a fost aruncat în temniţă de unchiul lui, Cneazul Ivan Vasilievici, împreună cu fratele lui Dimitri, şi acolo a rămas timp de treizeci şi doi de ani. înainte de a muri, loan a fost tuns monah primind numele de Ignatie.

Cneazul Ivan zace în temniţa neagră,

împreună cu fratele lui Dimitri, pe care îl sfătuieşte:

O frate, păreri de rău să nu ai;

inima cu ele nu-ţi obosi.

Căci credincioşilor creştini temniţa

Palat împărătesc trebuie să le fie.

De rău pe-al nostru unchi să nu-l vorbim,

Pe cel care ne-a aruncat, nevinovaţi fiind, in închisoare.

Făr-a lui Dumnezeu îngăduinţă,

Cum crezi că aşa ceva ar fi putut să se întîmple

Ca două făpturi ale Lui

Să fie-aruncate-n întuneric?

Dacă unchiului nostru îi pasă doar de el,

Lui Dumnezeu însă de noi doi îi pasă,

De mîntuirea sufletelor noastre.

Omul iraţional caut-avantaj doar pentru el,

Dar Dumnezeu îi mîngîie cu daruri

Pe cei dispreţuiţi.

Domnului nostru milostiv

De întunericul temniţei nu-I este frică —

Căci El preferă să petreacă mai curînd

Cu captivii,

Decît cu cei care se ţin puternici.

Să nu te mînii, fratele meu iubit,

Iar unchiului nostru să nu-i aduci reproşuri.

Dumnezeu Unul cunoaşte adevărul

Şi va judeca între noi.

Unchiul nostru are calea lui,

Iar a noastră e alta,

şi întru aceea ne vom mîntui.

Lui Dumnezeu să ne închinăm,

Lui să-I aducem laudă!

Marii ierarhi, Stîlpi ai Bisericii Ortodoxe, ştiau cum să îmbine blîndeţea şi fermitatea în caracterul lor: ei erau blînzi faţă de cei drepţi şi penitenţi, şi fermi faţă de criminalii care nu se pocăiau. într-o duminică, după Sfînta Liturghie, Ţarul Ivan cel Groaznic s-a apropiat de Mitropolitul Filip ca să capete binecuvîntare.

Mitropolitul s-a prefăcut că nu-1 vede pe Ţar şi a privit la Icoana Mîntuitorului. Aghiotantul Ţarului 1-a mustrat pe mitropolit şi i-a zis: „Preafericirea ta, Ţarul îţi stă înainte, binecuvintează-1!" Mitropolitul a privit la Ţar şi a zis: „O Ţare, temete de Judecata lui Dumnezeu. Iată aici noi aducem Domnului Jertfa Nesîngeroasă, iar în afara zidurilor bisericii se varsă valuri de sînge creştinesc! Au cîţi nevinovaţi nu suferă? Tu stai pe tron, dar nu uita că şi tu eşti om."

Ţarul înfuriat i-a poruncit mitropolitului să-şi ţină gura, dar mitropolitul a continuat: „Şi unde-mi mai este credinţa, dacă voi tăcea?" Atunci cînd Ţarul a început să-1 ameninţe pe mitropolit, acesta a zis liniştit: „Călător sînt eu şi oaspete pe acest pămînt, iar pentru adevăr viaţa mi-o pun în orice clipă." După un oarecare timp ticălosul ţar a pus ca mitropolitul să fie sugrumat, dar pe sfint el nu a putut să-1 sugrume.

Să luăm aminte la Duhul Sfînt Dumnezeu, Cel Care insuflă înţelepciunea şi adevărul:

La cum le-a inspirat El înţelepciune şi adevăr prorocilor, evangheliştilor şi apostolilor, care au scris Sfintele Scripturi sub insuflarea Lui;

La cum le-a inspirat El înţelepciune şi adevăr Sfinţilor Părinţi, care au interpretat Sfintele Scripturi sub insuflarea şi călăuzirea Lui.

Pentru că niciodată prorocia nu s-a făcui din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfînt (II Petru 1:21).

Acest fapt este mărturisit de Sfintul Apostol Petru, el însuş un om sfînt al lui Dumnezeu, piatră a credinţei şi cavaler al Crucii. Ca om sfînt al lui Dumnezeu el a explicat, din experienţa propriei lui vieţi, cum au vorbit în vechime oamenii lui Dumnezeu, şi cum vorbesc ei şi astăzi: ei au vorbit şi vorbesc purtaţi fiind de Duhul Sfînt. Ei nu vorbeau niciodată din voia lor, sau după mintea lor, sau din amintirile lor, sau după speculaţiile minţii lor, sau din darul elocinţei pe care 1-ar fi avut; ci ei vorbeau purtaţi fiind de Duhul Sfînt, de la El şi prin El.

înţelepciunea lui Dumnezeu curgea prin ei, iar adevărul lui Dumnezeu se dădea la iveală prin ei. Căci Sfintele Scripturi nu s-au scris cu pana cea mincinoasă a cărturarilor (Ieremia 8: 8), ci s-au scris de către robii şi aleşii Duhului Sfînt al lui Dumnezeu.

Nici nu s-au scris Sfintele Scripturi de către scriitori profesionişti; ci ele s-au scris de către sfinţii lui Dumnezeu, care au fost călăuziţi şi împinşi de Duhul lui Dumnezeu ca să scrie. Deşi de multe ori ei nu voiau să scrie, chiar revoltîndu-se împotriva scrisului uneori, ei totuşi trebuiau să scrie, după cum ne mărturiseşte însuşi Sfîntul Proroc Ieremia: De aceea mi-am zis: „Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi, în numele Lui!" Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrînez şi n-am putut (Ieremia 20:9).

O fraţilor, Sfintele Scripturi nu de la oameni sînt, ci de la Dumnezeu. Ele nu sînt de pe pămînt, ci din cer. Nici de la trup nu sînt, ci sînt de la Duhul. Cu adevărat de la Duhul Sfînt al lui Dumnezeu sînt ele. Insuflaţi de înţelepciunea şi adevărul Duhului Sfînt, aceşti oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au scris sfintele cărţi. Ei au fost proroci, evanghelişti, apostoli, părinţi, dascăli şi păstori.

O Stăpîne Doamne Duhule Sfinte, Duhul înţelepciunii şi al Adevărului, insuflă şi în noi suflarea Ta de viaţă-făcătoare, ca să putem şi noi recunoaşte înţelepciunea şi adevărul şi să le împlinim pre ele cu ajutorul Tău, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.