în timpul domniei lui Decius, acest Isidor a fost luat cu sila, din Insula Chios, în armatele împăratului. Isidor se lipise încă din copilărie de credinţa creştină, şi îşi petrecuse întreaga viaţă în postiri, rugăciuni şi fapte bune. Dar în armată aflîndu-se şi declarîndu-se el creştin, comandantul 1-a înşfăcat, i-a cerut explicaţii şi i-a poruncit să se lepede de Hristos şi să aducă jertfe idolilor. Sfîntul atunci a zis: „Chiar şi dacă îmi vei ucide trupul, dar asupra sufletului meu nu ai nici o putere.

Cu mine este Adevăratul Dumnezeu Cel Viu, Iisus Hristos, Carele întru mine trăieşte acum şi după moartea mea. El este cu mine, iar eu întru Dînsul şi cu Dînsul rămîn, şi nu voi înceta nicicînd să mărturisesc Sfînt Numele Lui atîta vreme cît voi avea în mine suflare de viaţă." Mai întîi comandantul a poruncit ca Isidor să fie biciuit cu vine de bou, iar după aceea a pus să i se taie limba.

Dar chiar fără limbă, Isidor, prin Duhul lui Dumnezeu, grăia limpede şi mărturisea Numele lui Hristos. între timp a căzut pedeapsa lui Dumnezeu şi asupra comandantului, care deodată a amuţit cu desăvîrşire. La sfirşit, comandantul cel mut a făcut semn ca lui Isidor să i se taie capul.

Isidor s-a bucurat auzind osînda. Lăudînd pre Dumnezeu, el a urcat eşafodul pe care i s-a tăiat capul la anul 251. însoţitorul lui, Ammuna, i-a îngropat trupul cu cinste, apoi s-a încununat şi el cu cununa muceniciei.

Sindon însemnează „strai de bumbac." Serapion acesta s-a numit „Sindonitul" deoarece nu îmbrăca peste trupul lui decît un singur strai de bumbac. El cu sine avea pururea Sfintele Scripturi. Serapion vieţuia ca o pasăre a cerului, neavînd nici acoperiş, nici griji, şi mergea din loc în loc.

Pînă şi singurul lui strai de bumbac 1-a dăruit unui nevoiaş care îngheţa de frig, astfel încît Serapion a rămas complet gol. Cînd cineva 1-a întrebat: „Serapioane, cine tea dezbrăcat?" el a arătat către Simtă Scriptură ce o avea cu sine şi a zis: „Aceasta!" Pînă la urmă pînă şi Sfînta sa Scriptură a dăruit-o ca preţ de răscumpărare pentru un datornic, al cărui creditor îl ameninţa cu închiderea în temniţă din pricina datoriei.

Odată, pe cînd se afla la Atena, el nu a gustat nimic timp de patru zile, căci nu putuse găsi nimic de mîncare, şi atunci a început să plîngă de foame. Cînd filozofii atenieni 1-au întrebat de ce plînge, Serapion a răspuns: „La trei am fost dator, pe doi i-am despăgubit, dar al treilea încă mă chinuieşte. Primul a fost pofta desfrînării, care m-a chinuit pe mine din tinereţele mele.

Al doilea a fost iubirea de argint, iar al treilea este stomacul. Primii doi m-au lăsat în pace, dar acest al treilea încă mă chinuie." Filozofii i-au dat un ban de aur cu care să se ducă şi să-şi cumpere pîine.

Serapion s-a dus la un brutar, a luat de la el doar o singură pîine, i-a lăsat banul de aur şi a plecat. La vîrstă înaintată fiind, Serapion s-a înfăţişat cu pace înaintea Domnului Dumnezeu, în veacul al cincilea.

Acest Isidor a fost de neam germanic. Venind la Rostov, el a iubit din tot sufletul Credinţa Ortodoxă. El nu numai că s-a îmbrăcat cu Sfintul Botez al Dreptei Credinţei mergînd la biserică şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, dar încă a luat asupra lui aspre nevoinţe monahiceşti, făcîndu-se nebun pentru Hristos.

El mergea îmbrăcat numai în zdrenţe. Prefăcîndu-se nebun, el îşi petrecea ziua propovăduind oamenilor, iar noaptea rugîndu-se. El nopţile şi le trecea într-o colibă făcută din nuiele, pe care şi-o durase într-un teren mlăştinos. Mari şi minunate au fost minunile pe care acest sfînt al lui Dumnezeu le-a lucrat atît în timpul vieţii lui cît şi după moarte.

Unui negustor, care fusese aruncat dintr-o corabie şi se îneca în mare, Isidor i s-a înfăţişat mergînd pe apă ca pe uscat, apucîndu-1 de mînă şi ducîndu-1 la uscat. Cînd slugile Cneazului de Rostov nu au voit să-i dea lui Isidor un pahar cu apă rece, aşa cum el ceruse, ci îl alungaseră de la uşă, atunci toate butiile de vin ale cneazului au secat pe dată.

în ceasul în care Isidor a adormit somnul de veci în coliba lui, în paisprezece zile ale lunii mai din anul 1484, tot Rostovul s-a umplut de miros de bună mireasmă. Negustorul pe care Isidor îl scăpase de la moartea prin înec a ridicat în cinstea Fericitului Isidor o slăvită biserică, chiar pe locul în care el îşi clădise coliba lui.

Fericitul Isidor cu sine s-a luptat

Pînă cîndpatimile i s-au făcut ca şi crengile

Unui copac uscat.

Dar chiar şi un copac uscat sălaş se face

Albinelor ce îşi aduc acolo mierea.

Şi chiar şi din stînca uscată izbucneşte cîteodată apă.

Trupul fericitului de Duhul s-a covîrşit;

Iar inima lui îndulcitu-sa de mierea harului;

Trupul unui "nebun" fîntînă s-a făcut

Puterii lui Dumnezeu;

Iar în zdrenţe se ascundea comoară nepreţuită.

Marele Isidor zăcea pe gunoaie.

Pe străzi el strigase, sărind şi fugind,

Neavînd nici acoperiş, nici hrană, nici prieteni,

Ci pururi deasupră-i ochiul Făcătorului său.

El o pildă vie a fost oamenilor celor deşerţi;

Iar celor precum vitele de pămînt legaţi,

Le-afost ca o mustrare.

Cuvîntul pildei vieţii lui a fost:

Oamenilor, grijile voastre vă duc lapieire.

Omul fericit nu e cel care pe ale lui Dumnezeu le fură,

Ci e cel care pe însuşi Dumnezeu

înlăuntru II are sălăşluit. "

Păcatul prin care smintim pe alţii este dublu păcat. Omul înţelept se străduieşte ca nici să nu scandalizeze pe cei din jur, nici să-i ducă la păcat prin exemplul lui păcătos. Sfîntul Ambrozie a lăudat această înţelepciune pe care a văzut-o la împăratul Valentian, cel care a murit la o vîrstă tînără, dînd următoarele exemple din viaţa lui: „Auzind că se vorbeşte despre el în cetatea Romei că e vînător pasionat şi iubitor de animale sălbatice - cum în realitate nu era - şi auzind cum că această (aşa-zisă) patimă a lui îl distrăgea de la problemele statului, împăratul a poruncit îndată ca toate animalele de pe domeniile lui imperiale să fie ucise.

Apoi, auzind cum anumiţi oameni răutăcioşi împrăştiaseră zvonul cum că împăratul prînzeşte foarte devreme -vrînd prin aceasta să-1 facă în ochii poporului un lacom la mîncare - împăratul luă cu stricteţe asupra lui regimul celei mai aspre postiri, atît în particular cît şi la mesele oficiale.

La mesele oficiale, rareori îl vedea cineva gustînd ceva. Şi iară, cînd surorile lui s-au aflat nevoite să-şi apere pricina unei anumite proprietăţi faţă de un oarecare cetăţean, împăratul, deşi avea el însuşi prerogativa de a judeca acea cauză, a preferat să o trimită înaintea unui tribunal public, astfel încît să nu poată fi acuzat de părtinire faţă de surorile lui.

„Cu adevărat a păzit acest împărat cu mare frică cuvîntul Domnului: Vai celui care va sminti pe vreunul dintre aceştia mici care cred în Mine (Matei 16:6).

Să luăm aminte la lucrarea Duhului Sfînt Dumnezeu asupra Sfinţilor Apostoli:

La cum Duhul Sfint i-a călăuzit pe Apostoli prin toate necazurile şi cumpenele vieţii lor, umplînd inimile lor de bucurie şi de mîngîiere;

La cum Duhul Sfînt a făcut ca acea sămînţă a Evangheliei pe care Apostolii au semănat-o în treaga lume să crească şi să rodească, chiar şi acolo unde ea părea că s-a risipit în zadar.

In zilele acelea şi în vremea aceea voi ridica lui David Odraslă dreaptă şi aceea va face judecată şi dreptate pe pămînt (Ieremia 33: 15).

Cu aceste cuvinte, Sfîntul Proroc Ieremia a prorocit venirea în lume a Sfîntului Mîntuitor, din spiţa lui David. Odrasla Dreaptă este Mîntuitorul Hristos însuşi. Aceste cuvinte nu se pot referi la nimeni altcineva, deoarece, la vremea venirii Mîntuitorului Hristos, pe tronul lui Iuda nu se mai afla demult nici un descendent al lui David ci, dimpotrivă, pe tronul de la Ierusalim se afla un rege de neam străin, Irod Idumeul.

Nici de atunci şi pînă zilele noastre nu s-a mai aflat vreun conducător din sămînţă lui David, nici la nivel politic, nici la nivel spiritual. La vremea Naşterii Mîntuitorului, nu se mai aflau decît puţini oameni din sămînţă lui David, iar ei trăiau sărăciţi şi necunoscuţi, între aceştia se număra Preasfînta Fecioară şi dreptul bătrîn losif teslarul.

Este deci limpede că, timp de o mie de ani după ce s-a rostit această prorocie, nici o altă ramură demnă de pomenit nu s-a ivit din rădăcina lui David, afară de Mîntuitorul Hristos. Acest lucru se vede şi mai limpede din următoarele cuvinte: Precum e nenumărată oştirea cerească şi nenumărat nisipul mării, aşa voi înmulţi neamul lui David, robul Meu, şi al leviţilor celor ce-Mi slujesc Mie (Ieremia 33:22).

Căci aceste cuvinte nu se pot aplica decît într-un sens duhovnicesc, adică urmaşilor duhovniceşti ai lui David prin şi întru Hristos Domnul, adică creştinilor. Căci numai numărul creştinilor (iar nu al descendenţilor după trup ai lui David, din care am văzut că nu mai rămăseseră pînă atunci decît prea puţini), număraţi de-a lungul acestor douăzeci de veacuri de creştinism, poate fi socotit a fi cît nisipul mării şi cît stelele cerului.

O fraţilor, să ne bucurăm că noi creştinii sîntem în acest popor nenumărat al lui Dumnezeu, printre popoarele cele mai slăvite din istoria lumii, atît ca număr, cît şi ca tărie sufletească. Să ne bucurăm încă şi mai mult că aparţinem acelei Odrasle Drepte a lui David, Carele prin Sîngele Său ne-a răscumpărat şi ne-a smuls din ghearele celui străin, ne-a înfiat şi ne-a făcut pe noi împreună-moştenitori ai împărăţiei celei Veşnice.

O Atotbune Doamne, Tu ne-ai răscumpărat pe noi fiii cei risipitori şi desfrînaţi din adîncul decăderii, umilinţelor şi foametei, şi ne-ai făcut pre noi fii moştenitori ai împărăţiei Tale. Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumită în veci, Amin.