Sfinţii Chirii şi Metodiu erau doi fraţi după trup din Tesalonic, fii ai unor părinţi slăviţi şi bogaţi, Leon şi Măria. Fratele mai mare, Metodie, a petrecut timp de zece ani ca ofiţer printre macedonenii slavi şi a putut astfel să înveţe limba lor. După aceea Metodie s-a retras în Muntele Olimp [din Asia Mică, al Bitiniei] şi s-a închinat cu desăvîrşire nevoinţelor monahiceşti.

Aici i s-a alăturat mai tîrziu şi fratele lui, Chirii [în viaţa laică, Constantin]. Cînd regele Kagan al hazarilor a cerut predicatori creştini pentru ţara lui de la împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, au fost aleşi pentru această misiune, din porunca împăratului, cei doi fraţi Metodiu şi Chirii. Aceştia au izbutit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-1 aducă la dreapta credinţă pe Regele Kagan împreună cu suita lui, şi un număr mare de popor.

După un oarecare timp ei s-au întors la Constantinopol, unde au alcătuit alfabetul slavon, compus din treizeci şi opt de litere. Ei apoi au trecut la tălmăcirea cărţilor bisericeşti din limba greacă în limba slavonă. La cerinţa Prinţului Rastislav ei au călătorit în Moravia, unde au vestit şi au întărit Sfînta Credinţă, alcătuind multe cărţi pe care le împărţeau apoi clerului, spre a-i învăţa şi instrui pe tineri.

La cererea Papei, Chirii a călătorit la Roma. El acolo s-a îmbolnăvit şi acolo a şi murit, la 14 februarie 867. Metodie atunci s-a întors în Moravia, nevoindu-se întru întărirea Sfintei Credinţe la acel popor pînă la moartea lui. După moartea lui, care s-a întîmplat la 6 aprilie 885, ucenicii lui, cei Cinci Următori, avîndu-1 drept căpetenie pe Sfmtul Clement episcopul, au traversat Dunărea şi au călătorit spre sud spre Macedonia.

Acolo, de la Ohrida, ei şi-au continuat nevoinţele de vestire şi întărire a Cuvîntului printre Salvii din sud, nevoinţe pe care Chirii şi Metodie le începuseră între cei din nord.

Sfmtul Mochie era de neam din Roma, şi presbiter în Amfipolis, o cetate a Macedoniei. El a suferit mucenicia în timpul împărăţiei lui Diocleţian. El a dărîmat cu rugăciunea idolul zeului Dionisos.

Aceasta i-a asmuţit pe anumiţi păgîni împotriva lui, în timp ce pe alţii i-a adus la Sfînta Credinţă. El a fost omorît pentru Hristos prin tăierea capului, la anul 295.

Acest mare ierarh a fost de neam sîrb. El a dus o viaţă a tuturor neovoinţelor la Sfîntul Munte, fiind stareţ al Mînăstirii Hilandar. După moartea lui Sava al IlI-lea, el a fost ridicat arhiepiscop „al tuturor Sîrbilor şi al ţinuturilor de la mare," la anul 1317. Nicodim 1-a uns rege pe Milutin în anul 1321.

El a tradus Tipicul de la Ierusalim în limba sîrbă. în introducerea la această carte, Sfîntul Nicodim scrie: „Domnul Cel Atotputernic, Cela Ce cunoaşte slăbiciunile noastre, ne va da nouă tărie duhovnicească, dar numai dacă venim şi noi mai întîi cu ale noastre nevoinţe."

El a iubit cu sinceritate nevoinţele monahale, sîrguindu-se întru ele şi întru întărirea lor în toate ţinuturile sîrbeşti. El a lucrat fără încetare pentru stîrpirea ereziei bogomile şi pentru întărirea Ortodoxiei. El s-a odihnit întru Domnul la anul 1325. Sfintele sale moaşte făcătoare de minuni odihnesc în mînăstirea de la Peci.

Căpeteniile musulmane pre Chirii au întrebat:

Cum trei feţe în Dumnezeu să se afle?

Dacă Dumnezeu este unul, de unde atuncea sînt trei?

Noi un Dumnezeu avem, iar voi aveţi trei!

Chirii le răspunde: Nu aşa este, nu aşa.

Ci este ca soarele de amiază, cu lumina, căldura

Şi discul său rotund.

Dar neputincioasă icoană este aceasta

întru arătarea adevărului Dumnezeieştii Treimi,

A Celor Trei Persoane, dar de o Singură Fiinţă.

Prin Hristos adevărul acesta s-a arătat.

Muritorii nicicînd vor înţelege acestea;

Dumnezeu însuşi în trup acestea a arătat;

Astfel ne învaţă Biserica.

în tabăra saracinilor l-au întrebat pe Chirii: Cum pot creştinii să se bată în război şi în acelaşi timp să se roage lui Dumnezeu pentru duşmanii lor? Iar Chirii a răspuns: Dar dacă s-ar scrie două porunci într-o singură lege şi s-ar da oamenilor spre împlinire, care om ar fi mai bun împlinitor al acelei legi: cel care ar respecta doar o singură poruncă sau cel care le-ar respecta întocmai pe amîndouă? La care saracinii au zis: Desigur, cel care le-ar respecta întocmai pe amîndouă.

Atunci Sfîntu] Chirii a zis mai departe: „Hristos Domnul nostru ne porunceşte să ne rugăm lui Dumnezeu pentru cei care ne prigonesc, şi chiar să le facem bine, dar El mai zice: Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi (loan 15: 14).

lată de ce îndurăm noi toate ocările şi batjocurile duşmanilor noştri care cad asupra fiecăruia dintre noi, şi ne rugăm pentru cei care ne fac răul nouă, ca persoane luate individual; dar cînd este vorba de rele care se abat asupra fraţilor noştri mai slabi şi obştii noastre celei largi [societăţii noastre], atunci ne batem pentru fraţii noştri şi ne apărăm unii pe alţii, punîndu-ne viaţa unii pentru alţii, aşa încît voi să nu puteţi lua în robie sufletele şi trupurile fraţilor noştri, ca să se piardă în gheena şi sufletele şi trupurile lor.

Să luăm aminte la lucrarea Duhului Sfînt Dumnezeu asupra Sfinţilor Apostoli:

La cum a făcut El pe cei simpli plini de înţelepciune şi cunoaştere;

La cum i-a făcut El pe cei ce nu ştiau să grăiască mulţimilor plini de harul puterii în cuvînt.

De aceea mi-am zis: ,Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi, în numele Lui!' Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrînez şi n-am putut (Ieremia 20: 9).

Dacă se mai îndoieşte încă cineva că Dumnezeu grăieşte prin proroci, să citească această mărturie a marelui Proroc Ieremia, şi să înceteze din îndoielile lui. Prorocul mărturiseşte că el luase hotărîrea să nu mai grăiască în Numele Domnului. De ce? Pentru că prea puţini luau aminte la cuvintele lui. Iar dacă cineva stătea totuşi să asculte cuvîntul lui, atunci el era împroşcat pentru aceasta cu batjocură toată ziua (Ieremia 20: 8).

Dar, luînd hotărîrea să tacă, oare a putut el tăcea? Nu, nu a putut: şi eu mă sileam să-l înfrînez [Cuvîntul Domnului], şi n-am putut! Căci el era împins de irezistibila putere a Duhului lui Dumnezeu să grăiască, şi deci trebuia să o facă. Prin urmare nu ţine de proroc dacă el va grăi sau nu: ci ţine de puterea Atotputernicului Duh Dumnezeiesc.

Prorocul nu este decît vasul ales al Atotputernicului Duh Dumnezeiesc, întreaga Sfintă Scriptură astfel s-a şi scris: nu potrivit voinţelor oamenilor, ci potrivit voii lui Dumnezeu, şi nu după mintea oamenilor, ci după mintea lui Dumnezeu.

Dar cum se simte cuvîntul lui Dumnezeu atunci cînd intră în Prorocul, trimis fiind de Duhul lui Dumnezeu? Acest lucuru măreţul Ieremia îl explică din propria lui experienţă: el se simte ca un foc aprins în inimă, închis în oasele mele. El este adică o insuflare a Duhului Sfint al lui Dumnezeu, Cel Atotputernic. Sub o asemenea insuflare interioară căreia este cu neputinţă să i te împotriveşti - căci ea este ca un foc închis în oase - sub o asemenea insuflare au scris bărbaţii sfinţi ai lui Dumnezeu scrierile lor sfinte.

Şi mulţi dintre ei au strigat: şi eu mă sileam să le înfrînez, şi nu am puiuţ. Căci cine va putea sta vreodată împotrivă Duhului, şi să rămînă nepedepsit, chiar şi cu moarte? Cine îi va sta împotrivă, cînd El voieşte să lucreze, şi să grăiască?

O fraţilor, lucrării Duhului Sfint Dumnezeu este cu neputinţă să i te împotriveşti, căci ea este irezistibilă! O Atotputernice Duhule Sfinte, îndrumă cu putere calea mîntuirii vieţilor noastre, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin!