în zilele împăratului Constantin, fiul Marelui Constantin în timpul împăratului Constanţius, fiul Sfîntului Constantin cel Mare, şi al Patriarhului Chirii al Ierusalimului, Cinstita Cruce s-a arătat pe cer la Ierusalim începînd de la ora 9 dimineaţa, întinzîndu-se de la Golgotha şi pînă la Muntele Măslinilor.

Această Cruce era mai strălucitoare decît razele soarelui, şi mai frumoasă decît orice curcubeu. Toate popoarele din Ierusalim, credincioşi şi necredincioşi, şi-au lăsat lucrul lor şi au privit la această minune cerească şi dumnezeiască cu frică şi uimire mare. Mulţi necredincioşi s-au convertit la Credinţa Creştină şi mulţi arieni au lepădat necurata lor erezie, întorcîndu-se la Biserica Ortodoxă.

Despre acest semn Patriarhul Chirii i-a scris în scrisoare împăratului Constanţius, care avea înclinaţii către arianism. Arătarea acestui semn s-a întmplat în ziua de 7 mai a anului 357.

Astfel, această minune a arătat că Ortodoxia şi credinţa creştină nu sînt teoretizări lumeşti ale minţii celei omeneşti, ci ele sînt puterea lui Dumnezeu, arătată prin semne mari şi prin minuni.

Sfintul Acachie a fost ofiţer în armata romană în timpul împărăţiei lui Maximian. Răspunzînd înaintea chinuitorilor pentru nădejdea lui în Hristos, el a zis că a primit-o de la scumpii şi credincioşii lui părinţi, şi de asemenea de la vederea aievea a celor multe minuni petrecute la moaştele sfinţilor Lui. îndurînd cu vitejie uimitoare chinuri mari, la care a fost dat în cetatea Pyrrinthus din Tracia, mucenicul Acachie a fost adus la Bizanţ.

Aici el a fost schingiuit şi mai bestial, fiind la urmă ucis prin tăierea capului. El a luat cu cinste cununa muceniciei şi s-a strămutat la locaşurile cele cereşti ale împăratului slavei la anul 303.

în veacul al şaselea, la două sute de ani după ce Sfînta Nina luminătoarea Armeniei predicase Evanghelia în Georgia, s-a arătat lui loan, nevoitorului din Antiohia, însăşi Sfînta, Preacurata de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Măria: ea i-a poruncit să îşi aleagă doisprezece ucenici şi să meargă în Georgia spre a întări acolo poporul în Credinţa Creştină.

Nevoitorul loan antiohianul a pornit imediat la faptă, după această dumnezeiască arătare. Sosind în Georgia, aceşti sfinţi părinţi misionari au fost întîmpinaţi cu cinste de regele Georgiei şi de Catholicosul Eulalie, ei începînd imediat cu multă dumnezeiască rînvă predicarea lor.

Poporul se aduna în jurul lor cu sutele, iar sfinţii îi povăţuiau în Sfînta Credinţă cu înţelepciune mare şi cu mari minuni. Căpetenia acestor iubitori de Hristos părinţi era Sfîntul loan Zedazeni, iar numele ucenicilor lor sînt: Aviv, Antonie, David, Zenon, Tadeu, lesei, Isidor, losif, Mihail, Pyrrhus, Ştefan şi Şio.

Cu rîvnă apostolică aceştia cu toţii au întărit credinţa creştină în Georgia, au întemeiat mînăstiri, şi au lăsat după ei mulţime de fii duhovniceşti care să ducă mai departe făclia credinţei şi lumina învăţăturii. Ei s-au învrednicit astfel de slavă mare în ceruri şi putere pe pămînt.

Acachie, oşteanul Celui Preaînalt, se pregăteşte de moarte,

Cu sufletul binemiresmat de tămîia rugăciunii.

Păgînul judecător îl întreabă:

De ce nu-i mîntuie Hristos

pre credincioşi de aste chinuri?

De ce nu-i trăzneşte pe chinuitori,

Din moment ce îl numiţi Atotputernic?

Mucenicul îi răspunde liniştit:

Deoarece mult milostiv Stăpînul Hristos este,

mult îndurat şi mult milosîrd.

El cu răbdare aşteaptă întoarcerea păcătosului,

Iar de la credincioşi, răbdare întru suferinţă.

Cum s-ar mai vedea milostivirea Lui,

Dacă îndată pe păcătoşi i-ar pedepsi?

Iar credincioşii cum ar mai da pe faţă puterea Lui

Dacă întru răbdare chinurile pentru El nu le-ar suferi?

Făclie luminoasă a răbdării-ntru chinuri cum ar mai străluci ei lumii?

Zicînd acestea Acachie tăiat este,

Iar sufletul lui se sălăşluieşte în Rai.

Recunosc că datoria mea este mai mare, pentru că mie mi s-a iertat mai mult. Am fost chemat la preoţie din lumea magistraturii şi funcţiilor publice; de aceea mă arăt nerecunoscător dacă iubesc într-o măsură mai mică decît aceea în care am fost iertat.

Acestea sînt cuvintele Sfîntului Ambrozie, care a fost chemat de Dumnezeu pe neaşteptate să-şi schimbe vocaţia şi, din judecător în tribunalele acestei lumi, să se facă arhiepiscop al Bisericii lui Hristos. Prin aceste cuvinte sfîntul arată cu cît mai mare este vocaţia preoţească faţă de chemările cele lumeşti, cum a venit el la vocaţia preoţească prin chemarea lui Dumnezeu, şi cum el, cel chemat, datorează mulţumită veşnică lui Dumnezeu.

Toţi sfinţii au socotit datoria lor de mulţumire lui Dumnezeu ca fiind datoria lor principală. Neîncetata mulţumire lui Dumnezeu este sămînţa nobilă din care, în condiţiile în care este udată de lacrimile pocăinţei neîncetate, rodeşte cea mai frumoasă roadă: dragostea faţă de Dumnezeu.

Să luăm aminte la Pogorîrea Sfîntului Duh asupra Sfinţilor Apostoli:

La cum Apostolii şedeau la rugăciune, cu toţii în acelaşi duh;

La cum deodată s-a făcut sunet mare din ceruri ca un vînt care suflă cu putere.

Fărădelegile voastre au schimbat aceasta şi păcatele voastre au depărtat acest bine de la voi (Ieremia 5:25).

Dacă nu prisoseşte între voi binele, o oamenilor, înţelegeţi atunci că între voi prisoseşte din belşug păcatul! Căci iată păcatele voastre au depărtat binele de la voi. O oamenilor, dacă doriţi bine pentru voi, atunci lepădaţi păcatul şi nu mai păcătuiţi! Atunci de abia veţi începe să vă mişcaţi spre binele pe care îl doriţi, iar binele va veni înspre voi, şi nu va mai pleca de la voi niciodată.

O omule, dacă nu ai binele, înseamnă că ai din belşug păcatul! Căci binele nu se poate sălăşlui laolaltă cu păcătuirea, tot aşa cum întunericul şi lumina nu pot sta împreună la un acelaşi loc şi în acelaşi timp. Cînd pleacă lumina, atunci întunericul se împuterniceşte înăuntru, iar dacă va pleca întunericul, atunci va străluci lumina.

Astfel, păcatul şi binele se pot înlocui unul pe celălalt, dar ele nu pot locui niciodată împreună. O fraţilor, pcatele voastre au depărtat acest bine de la voi. Aceste cuvinte nu s-au grăit doar de către un singur proroc către doar un singur popor; ci mai curînd toţi prorocii cei adevăraţi au grăit aceste cuvinte către popoarele lor.

Prorocii mincinoşi gîdilă conştiinţele poporului celui păcătos cu păcatele, contribuind şi mai mult la îndepărtarea binelui din rîndurile lui. Dar adevăraţii proroci osîndesc păcatele poporului, căci ei înşişi, fiind în bine, nu pot tolera răul pe care îl văd în popor ci strigă împotriva lui, astfel încît binele cel de la Dumnezeu să ajungă şi în inimile poporului.

Căci dacă stupul începe să se impută, cum se vor mai înghesui albinele în el ca să-şi depună mierea lor? Ele nu vor mai intra! Şi dacă albinele care sînt nişte biete insecte lipsite de raţiunea omenească refuză să intre într-un stup putred, plin de fum, atunci cum va accepta Duhul Domnului, Raţionalitatea cea dumnezeiască, să se sălăşluiască în sufletul cel infect al omului, plin de tot fumul necurăţiei? Iar Duhul Adevărului este Vistiernicul şi Dătătorul singurului bine adevărat.

O Stăpîne Doamne Duhule Adevărate, ajută poporului Tău cu puterea Ta nebiruită, ca să scoată afară tot păcatul de la sufletele lor; ca să se sălăşluiască întru ele puterea Ta de viaţă făcătoare şi toată vistieria bunătăţilor, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.