Irina era din cetatea Magedon din regiunea Balcanilor şi a trăit în vremurile apostolice. Tatăl ei, Licinius, făcea parte din mica nobilime. Unii cred că el era slav. Irina s-a născut pagină, din părnţi păgîni. Penelopa - căci acesta era numele cu care se născuse - a aflat despre Credinţa Creştină de la profesorul ei Appelianus.

Sfîntul Timotei, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel, a botezat-o pe ea şi pe toţi slujitorii curţii ei, şi i-a dăruit spre lectură Epistolele Sfîntului Apostol Pavel. Refuzînd căsătoria, ea 1-a înfuriat pe tatăl ei, care a vrut să o tortureze din cauza aceasta.

Dar la urmă ea însăşi 1-a convertit pe tatăl ei la creştinism în chip minunat. Irina a fost dată la chinuri cumplite sub patru împăraţi (între care tatăl ei nu se numără), dar Dumnezeu a apărat-o în tot acest timp prin sfinţii Lui îngeri. Regele Sedechia a îngropat-o pînă la gît într-o groapă umplută cu şerpi şi cu scorpioni, dar îngerul Domnului a omorît toate scîrboasele jivine şi a păzit-o pe sfînta fecioară muceniţă întreagă.

Apoi regele a încercat să o taie în două cu fierăstrăul, dar fierăstrăul s-a frînt de trupul ei ca şi cînd trupul ar fi fost de marmură. Apoi acelaşi rege a legat-o de o roată de moară sub o moară de apă şi a dat drumul şuvoiului de apă, nădăjduind că aşa fecioara muceniţă se va îneca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc, iar fecioara a rămas vie şi nevătămată. Regele Sapor, fiul regelui Sedechia i-a pus în picioare încălţăminte de fier, i-a încărcat în spate un sac de nisip, a înhămat-o la o căruţă şi a pus să fie mînată ca un animal cale lungă dincolo de cetate. „Cu adevărat sînt ca o vită înaintea Ta, O Doamne!" a rosti muceniţă, alergînd legată în urma torţionarilor ei. Dar îngerul Domnului a cutremurat pămîntul, iar pămîntul s-a deschis şi i-a înghiţit pe chinuitori.

Supravieţuind tuturor torturilor celor bestiale de minte diavolească născocite, prin care minuni mii de păgîni au lepădat păgînismul şi au alergat la Hristos crezînd şi botezîndu-se, Irina a intrat în cetatea lui Callinicus, pentru predicarea Evangheliei. Regele de atunci al cetăţii, Numerian, a voit să o omoare în acest fel: el a aruncat-o consecutiv în trei tauri din metal încins. Dar ea nu a murit, ci păzită de Dumnezeu fiind, a rămas de fiecare dată vie şi nevătămată. Mulţi au văzut aceste minuni şi au crezut în Unul Dumnezeu.

Eparhul Vavdonos a luat-o în cetatea Constantina, unde gîndea să o omoare punînd-o pe grătare încinse de fier. Dar nici aceasta nu a reuşit să pună capăt vieţii Sfintei Irina, care şi de această dată a adus popor nenumărat la Hristos. La sfîrşit Irina a sosit la cetatea Mesembria, unde a fost omorîtă de regele Şapur, dar Dumnezeu a înviat-o de la moarte la viaţă.

Regele şi mulţi din popor, văzînd aceasta, au crezut în Hristos şi s-au botezat. Aşa, prin suferinţele ei sîngeroase şi minuni peste minuni lucrate de Dumnezeu prin viteaza muceniţă, au ajuns la Hristos prin ea peste o sută de mii de păgîni. în cele din urmă Sfînta Muceniţă Irina s-a întins într-un sicriu şi i-a poruncit lui Appelianus să-1 închidă. După patru zile, cînd au deschis sicriul, au văzut că trupul Irinei nu mai era în el.

Aşa a proslăvit-o Dumnezeu în veci pe Sfînta, preaminunata, Mare Muceniţă Irina, care a jertfit tot şi a îndurat toate ca Dumnezeu să Se preaslăvească între oameni.

Martin şi Heraclius erau amîndoi slavi. Ei au fost prigoniţi de ereticii arieni în Iliria.

Aruncaţi în exil, aceşti doi cavaleri ai Ortodoxiei şi-au încheiat cu cinste vieţile lor pămînteşti în veacul al patrulea, strămutîndu-se la curţile veşnice ale împăratului Hristos.

Penelopa fiica regelui sade la fereastră,

Cînd trei păsări în şir zboară repede spre ea.

Prima este o porumbiţă ca laptele de albă,

In cioc cu o ramură de măslin;

A doua este un vultur, purtînd într-al său ciont

Cunună aleasă de flori.

Iar a treia un corb este, cu o viperă rea

Ţintuită în ciocu-i.

Penelopa pe slujnice-ntreabă ce semn va fi fiind acesta.

Dar slujnicele tac; nici una nu poate răspunde;

Ele însele nedumerite sînt de uimire.

Dar bătrînul Appelian spune: „Noi toţi

oameni muritori sîntem,

Insă către bătrînul tău dascăl

Pleacă-ţi urechea, Penelopo,

Frumoasă copilă:

Prin aste semne, cu limpede slovă

Duhul Domnului însuşi către tine grăieşte:

Pace arată porumbiţa, seninătatea ta,

Căci tu te vei numi Jrina';

Rămurica de măslin este harul Domnului

ce se varsă peste tine;

Vulturul biruitor este -precum tu ca un vultur

Patimile-ţi vei birui;

Iar cununa de flori e slava şi dulceaţa cerească;

Corbul cu viperă-n cioc întunecatul duh este

Şi a lui răutate,

Pe care tu prin răbdare tare îl vei birui. "

Irina ascultă şi inima-i tresară.

Ea hotărăşte pe sine să de dea

Pentru mîntuitoare Credinţă,

cu jertfire întreagă.

Ea făgăduinţa nestrămutat pînă la capăt îşi duce,

Iar Dumnezeu ajtutîndu-i, însuşi i-o împlineşte.

O Stpîne Doamne, pentru rugăciunile ei sfinte,

Miluieşte-ne pre noi, păcătoşii.

Rugăciunea care este doar din cuvinte nu ajută dacă ei nu i se va alătura şi inima. Dumnezeu nu ascultă decăt rugăciunile fierbinţi, care sînt doar cele din inimă. Odată Avva Zoii din Thebaida se întorcea de la Muntele Sinai şi a întîlnit un monah care i sa jeluit de marea secetă pe care o suferea el împreună cu fraţii lui la a lor mînăstire.

Avva Zoii 1-a întrebat: „Dar de ce nu vă rugaţi pentru aceasta lui Dumnezeu?" Iar monahul a zis: „Noi ne-am rugat şi am cerut, dar tot nu a plouat." Iar bătrmul Zoii a zis: „Vădit este că nu vă rugaţi din inimă. Oare vreţi să vă arăt că aşa este?" Şi atunci Avva a ridicat mîinile la ceruri şi s-a rugat.

Atunci a început să curgă pe pămînt ploaie din belşug. Văzînd acestea, monahul înspăimîntat de uimire căzu cu faţa la pămînt şi se închină înaintea Avvei, dar Avva, temîndu-se de slava cea de la oameni, fugi de acolo. Domnul însuşi grăieşte: Cereţi, şi vi se va da vouă (Luca 11: 9).

Insă buzele cele pline de rugăciune nu ajută dacă în ele nu se află şi inima. Inima să se umple de rugăciune, chiar dacă buzele vor fi tăcute. Şi atunci Dumnezeu va auzi şi va împlini degrabă. Căci Domnul iubeşte rugăciunile cele din inimă ale oamenilor.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Carele S-a înălţat la ceruri:

La cum, prin înălţarea Lui, El a arătat slăvită desăvîrşire a tuturor lucrărilor Lui pe pămînt, de-a lungul celor treizeci şi trei de ani;

La cum, prin îălţarea Lui, El ne învaţă şi pe noi cum să ne direcţionăm sensul tuturor faptelor şi lucrărilor vieţii noastre către cer, iar nu către pămînt.

Intoarceţi-vă, voi copii căzuţi de la credinţă, zice Domnul, că M-am unit cu voi (Ieremia 3:14).

Sufletul omului este mireasa, iar Domnul Cel Viu şi Atotputernic este mirele sufletului omenesc. Domnul o îmbracă pe mireasa Lui, sufletul omenesc, cu lumina, şi o hrăneşte cu Harul Lui. Iar sufletul, al cărui mire este Dumnezeu, dă naştere la copii mulţi în forma celor multe şi frumoase lucrări ale virtuţii.

Căci sufletul singur nu poate da naştere nici măcar unei singure fapte virtuoase. Faptele virtuoase nu se pot naşte decît în sufletul cel făcut roditor de Dumnezeu. Pe de altă parte, sufletul însămînţat de cele lumeşti fie rămîne sterp fie dă naştere la păcate şi la vicii.

De aceea le zice Domnul oamenilor M-am unit cu voi. Dacă sufletul omenesc ar cunoaşte cine este Acela cu care s-a unit, el nu ar mai rătăci şi nu s-ar mai omorî pururea cu desfrînările, prefăcîndu-se în noroi.

Dumnezeu este Mirele Cel credincios al sufletului omenesc. El nu-Şi trădează niciodată mireasa, care este sufletul omenesc. Dragostea lui pentru el niciodată nu se răceşte, cîtă vreme sufletul însuşi nu se întoarce de la El, aruncîndu-se în desfrînări, în adulter.

Dar chiar şi atunci Dumnezeu nu părăseşte sufletul cu totul, ci îl caută şi îl întoarce de la căile pierzării. întoarceţi-vă, zice Domnul sufletelor omeneşti, întoarceţi-vă şi vă voi ierta, întoarceţi-vă şi vă voi primi pre voi, ne zice mereu Domnul. Cei care s-au pocăit cu amar pot să dea mărturie de cît de mare este milostivirea lui Dumnezeu.

Ei pot să dea mărturie de cît de răbdătoare este dragostea lui Dumnezeu către păcătoşi, chiar şi în ultimul ceas al vieţii lor. Dumnezeu este credincios în iubirea Lui, El nu se grăbeşte la răzbunare împotriva sufletului celui adulter. El pururi luptă să refacă în om sentimentul ruşinii pe care sufletul adulter al omului 1-a pierdut din cauza nesimţirii păcatului.

Ruşinea aceasta sfîntă duce la pocăinţă, pocăinţa duce la dobîndirea stării celei dintîi, care la rîndul ei reface unirea cea dintîi a dragostei şi fidelităţii faţă de Dumnezeu.

O Stăpîne Doamne Atotputernice Iisuse Hristoase, dă-ne nouă rodirea sufletelor noastre spre toată roadă cea bună şi îmbelşugată prin dragostea Ta, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.