Sfîntul Vasile s-a născut la Popova, un sat din Herţegovina, din părinţi simpli şi temători de Dumnezeu, încă din tinereţe el era plin de dragostea de biserică şi de Dumnezeu, şi ajungînd la vîrsta adultă el a intrat călugăr în Mînăstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Trebinie.

Ca monah el s-a făcut repede cunoscut pentru viaţa lui plină de rîvna tuturor neovinţelor monahiceşti. Căci Sfîntul Vasile lua asupră-şi nevoinţă peste nevoinţă, fiecare tot mai grea faţă de cea pe care o avusese mai înainte. După o vreme, el a fost ridicat, în pofida voinţei lui, Episcop de Zahum şi Skenderia.

Ca ierarh el a locuit mai întîi la Mînăstirea Tvrdoş, iar de acolo, ca un bun păstor, şi-a întărit toată turma în Credinţa Ortodoxă, păzind-o de cruzimile turcilor şi de viclenia latinilor [romanocatolicilor]. Dar cînd sfinţitul Vasile a fost împresurat din toate părţile de duşmanii lui care voiau să-i scoată sufletul, pe al lui şi pe al turmei, şi cînd Tvrdoş a fost devastată de turci, el a hotărît să plece la Ostrog, unde a dus o viaţă de încă şi mai aspre nevoinţe, păzindu-şi de acum turma sa cu rugăciunea cea cu picuri de sînge, făcută noaptea şi ziua.

El a adormit în Domnul cu pace, în veacul al şaisprezecelea, lăsînd în urmă sfintele sale moaşte întregi şi făcătoare de minuni, pînă în ziua de astăzi. Minunile care se lucrează la racla Sfîntului Vasile din Ostrog sînt nenumărate.

Creştini, dar şi musulmani vin la sfintele acestea moaşte şi îşi află vindecarea celor mai grele şi mai cumplite boli. La aceste sfinte moaşte are loc un mare pelerinaj anual, la Sfîntul Praznic al Pogorîrii Sfîntului Duh.

Aceşti nouă mucenici viteji, arzînd de dragostea lui Hristos, au refuzat să aducă jertfă idolilor şi să se lepede de Hristos Dumnezeu, pentru care pricină au fost torturaţi cu bestialitate iar la urmă omorîţi prin tăierea capului, în timpul împăratului Constantin cel Mare la Cizic s-a ridicat o sfintă mînăstire în cinstea 16 în zilele noastre [i.e., ale Sf. Nicolae Velimirovici], pe ruinele Mînăstirii Tvrdoş s-a ridicat o biserică nouă, de către creştinul Nikola Runievaci din satul Poliiţa de lîngă Trebinie.

Acesta este un monument slăvit şi minunat al evlaviei - în ochii lui Dumnezeu, şi în ochii poporului Său. şi pe locul martiriului acestor nouă mucenici, în care au fost aşezate sfintele lor moaşte. Nenumărate minuni s-au lucrat la sfintele moaşte ale acestor sfinţi.

Numele lor sînt: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostih, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie şi Filimon. Dorind veşnica fericire, ei au dispreţuit toată deşertăciunea acestei lumi, şi dorind nestricăciunea, ei toată stricăciunea o au lepădat.

De aceea Domnul i-a aşezat pe ei în locaşurile veşnicei Sale slave, încununuîndu-i cu cununa nemuririi. Ei au luat cu cinste mucenicia şi s-au proslăvit în veacul al treilea.

Memnon s-a dăruit încă din tinereţe postului şi rugăciunii, curăţindu-şi sufletul de patimi pînă la o asemenea măsură încît inima lui s-a făcut sălaşul Duhului Sfînt.

El a vindecat boli incurabile şi a făcut nenumărate alte feluri de minuni. El apărea pe mare în mijlocul furtunilor şi mîntuia corăbieri de la moarte, cu tot cu corăbiile lor.

El a adormit cu pace în Domnul în veacul al doilea, strămutîndu-se la cereştile curţi ale Stăpînului Hristos.

O Sfinte Părinte Vasile,

Plăcutule al lui Dumnezeu,

Minunatule vindecător a toată neputinţa!

Tu cu puterea lui Hristos, pre Carele L-ai iubit,

Bolile cele grele ale oamnilor le ai vindecat!

Şi întru această zi tu vindeci pe cei ce te cinstesc,

Pre cei ce fierbinte cred în Dumnezeul Cel Viu.

Nu pregeta de la a noastr-ajutorare,

O tu ce eşti slava poporului sîrb!

Nu pregeta rugă s-aduci pentru noi păcătoşii

înaintea Tronului lui Dumnezeu.

Tu eşti sfintul lui Dumnezeu, de El încununat

Cu veşnica slavă.

Iar sfinţii cei mai adevăraţi oameni sînt,

Cu duhul viu, puternic.

In tine noi un om adevărat vedem,

Liber de păcat, şi plin de darul vindecării,

Din belşug. în tine focul harului Duhului Sfînt pururea este, Statornic.

în tine sălăşluieşte dragostea lui Hristos Cel înviat.

Noi ţie îţi mulţumim şi lui Dumnezeu Cel Atotputernic,

Căci prin tine către noi Domnul îşi varsă

Mare milostivirea Sa:

Prin tine, sfîntul Lui, cel cu chip minunat de înger;

Prin tine, Vasile al neamului nostru sîrb,

Plăcutul lui Dumnezeu!

Nimic nu se poate ascunde de la faţa Atotcunoscătorului Dumnezeu. El în fiecare clipă cunoaşte cele ce se lucrează pe părnînt, atît în afara, cît şi înlăuntrul sufletelor oamenilor.

Nici o singură intenţie, nici o singură dorinţă, nici un singur gînd nu poate ascunde omul de Dumnezeu. Căci cum ai putea să ascunzi de Dumnezeu ceea ce nu poţi ascunde nici de oameni, atunci cînd ei sînt sfinţii lui Dumnezeu? într-o zi Ţarul Ivan cel Groaznic a venit la biserică să se roage lui Dumnezeu.

In aceeaşi biserică stătea la rugăciune şi Fericitul Vasile cel Nebun pentru Hristos. Este adevărat că Ţarul venise să se închine, dar el în biserică se afla doar cu trupul, căci cu inima se afla pe Dealul Rîndunicii, unde la ora aceea îşi zidea un palat, în tot timpul Sfintei Liturghii Ţarul nu s-a gîndit la nimic altceva decît cum să-şi lărgească şi să-şi zidească mai bine acel palat.

După încheierea sfintei slujbe Ţarul 1-a remarcat pe Vasile şi 1-a întrebat: „Unde ai stat pînă acum?" Vasile a răspuns: „în biserică." După care îndată Vasile 1-a întrebat el pe Ţar: „Dar tu, Ţarule, unde ai stat pînă acum?" „Şi eu am fost aici, în biserică," a răspuns Ţarul.

Dar la aceste cuvinte sfîntul cel mai înainte văzător a zis: „Nu grăieşti adevărul, Ivanuşca, căci eu te-am văzut cum în gînd te învîrteai încoace şi încolo pe Dealul Rîndunicii, ca să îţi zideşti palat!"

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Cel Care S-a înălţat la cer:

La cum El, după ce i-a binecuvîntat pe ucenicii Săi, a fost înălţat deasupra pămîntului şi purtat la cer;

La cum ucenicii au privit la El cum se înalţă, pînă cînd un nor L-a ascuns vederii lor.

Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu (Efeseni 3, 19).

Iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă! Mai presus, nu de cunoştinţa lui Dumnezeu, ci de cunoştinţa omului celui întunecat şi otrăvit de păcat. Cunoştinţa lui Dumnezeu este egală cu iubirea lui Dumnezeu, nici una dintre acestea două nefîind mai mare decît cealaltă.

Dar cunoştinţa omului celui înstrăinat de Dumnezeu nu are cum să cuprindă dragostea Lui, dată la iveală prin Stăpînul Iisus Hristos. Dumnezeu îl cunoaşte pe om, dar omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dumnezeu 1-a hărăzit pe om cu facultatea cunoaşterii tocmai ca, din contemplarea zidirii şi din descoperirile şi prorociile Legii Vechi, omul să poată să vină pînă la cunoaşterea lui Dumnezeu însuşi. Dar omul nu a voit să se plece urcării acestor trepte către El.

Dumnezeu a binevoit apoi să învingă răul din om prin arătarea iubirii, prin care să-1 tragă pe om către Sine. De aceea Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a suferit pentru oameni pînă la moarte. Asemenea iubire negrăită a lui Dumnezeu faţă de oameni, care covîrşeşte toată mintea, a rodit în mulţi şi i-a întors pre mulţi la Dumnezeu, adică i-a făcut să cunoască pe Dumnezeu, căci prin această iubire primiseră deja o cunoaştere nouă, curată şi luminată.

Dar pe mulţi i-a şi nedumerit iubirea lui Dumnezeu, căci ea nu se potrivea cu înţelegerea lor întunecată şi otrăvită de păcat. Ca să cunoaşteţi, zice Apostolul. Dar cum putem noi, fraţilor, să cunoaştem ceea ce este dincolo de cunoaştere şi dincolo de înţelegere? Noi nu vom putea cunoaşte altfel decît prin schimbarea minţii noastre, printr-o trezire şi ascuţire a minţii noastre, printr-o iluminare şi privire în sus a minţii noastre, pe scurt: prin dobîndirea unei noi minţi, care să aibă putinţa de a cunoaşte iubirea lui Hristos, cea care este mai presus şi dincolo de mintea păcătoasă cea de obşte a omului.

O adîncimea înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu! Oricine se apropie măcar un pic de tine simte că tu eşti totodată şi adîncimea iubirii lui Dumnezeu.

O Stăpîne Iisuse Hristoase Carele Te-ai înălţat la ceruri, luminează mintea noastră cu lumina înţelegerii Tale, ca să putem şi noi dobîndi iubirea Ta de oameni cea necuprinsă, şi ca să putem să ne plîngem cu amar inimile noastre împietrite şi întunecate de păcat şi răutate, şi ca apoi Ţie să-Ţi mulţumim cu lacrimi de bucurie pentru iubirea Ta cea mare către noi păcătoşii, Căci Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumită în veci, Amin.