Acestea trei erau surori după trup, ce locuiau în apropiere de cetatea Aquileia. Cînd împăratul Diocleţian s-a aflat un timp în Aquileia, el a poruncit uciderea marelui părinte duhovnicesc Hrisogon. După aceasta, unui presbiter foarte bătrîn, Zoii, i s-a descoperit în vedenie locul în care zace trupul neînmormîntat al lui Hrisogon.

Bătrînul s-a grăbit într-acolo, a aflat trupul sfîntului, 1-a pus într-un sicriu şi 1-a aşezat în locuinţa sa. Treizeci de zile mai tîrziu, Sfîntul Hrisogon i s-a înfăţişat în vedenie şi i-a dezvăluit că în răstimp de nouă zile aceste trei fecioare aveau să sufere mucenicia şi că şi el, Zoii, va muri tot atunci. Aceeaşi vedenie întocmai a avut-o şi Sfînta Anastasia Izbăvitoarea din Legături [le Inghisorilor] (care se prăznuieşte la 22 decembrie), care fusese uceniţa Sfîntului Hrisogon.

Cu adevărat, după nouă zile, Bătrînul Zoii a trecut la cele veşnice, iar cele trei surori au fost aduse înaintea nelegiuitului împărat. Acesta le-a zorit pe fecioare să se închine idolilor, ceea ce ele au refuzat, mărturisind cu tărie credinţa lor în Hristos.

Irina i-a zis împăratului că prostesc lucru este să te închini unor obiecte făcute din lemn şi din piatră, comandate la preţ de tîrguială şi făcute de mîini omeneşti muritoare, înfuriat, împăratul le-a aruncat pe toate trei în închisoare. Cînd împăratul a plecat în Macedonia, toţi sclavii şi prizonierii au fost duşi împreună cu el, între care se aflau şi aceste trei sfinte fecioare, împăratul le-a dat pe mîna unui anume comandant Dulcitius, ca să fie torturate.

Acesta, umplîndu-se de necurata patimă, a voit să le necinstească pe fecioare; dar cînd a intrat în închisoare ca să-şi împlinească pofta, el a înnebunit pe loc. El a căzut printre nişte cazane şi vase de aramă în care se fierbea păcura, şi care se aflau la intrarea închisorii: pe acelea a început să le îmbrăţişeze şi să le sărute, plecînd de acolo înnegrit cu totul de păcură.

Auzind de acestea, împăratul a poruncit altui comandant, Sisinius, să se ocupe de judecarea acestor fecioare. După ce 1-ea torturat îndelung, judecătorul le-a osîndit la moarte pe cele două surori mai mari, pe care le-a ars de vii; pe Irina însă a ţinut-o vie, cu gîndul să o necinstească. Dar cînd a dus-o pe Irina la casa de desfrîu a soldaţilor, un înger al lui Dumnezeu a păzit-o pe fecioară, neîngăduind soldaţilor să se apropie de ea, şi ducînd-o pe Irina pe un deal.

în următoarea zi comandantul şi soldaţii lui s-au dus la acel deal, dar nu au putut să-1 escaladeze. El atunci a poruncit ca Irina să fie omorîtă cu săgeţi trase din arc. Sfinta Anastasia a adunat trupurile tuturor acestor trei fecioare la un singur loc şi le-a îngropat cu cinste.

Ele cîteşitrele au luat cu cinste cununa muceniciei pentru Stăpînul Hristos cam pe la anul 304.

Aceştia cu toţii au fost aruncaţi în mare, dar marea nu i-a primit: căci ei au mers pe apă ca pe uscat şi au cîntat Domnului: „O milă am alergat, Doamne, şi oaste m-a gonit, Doamne şi de Tine nu m-am lepădat! O Doamne, mîntuieşte sufletul meu!"

Văzîndu-i, păgînii au rămas la început înspăimîntaţi şi fără grai, dar apoi au legat pietre grele de gîturile lor şi i-au aruncat din nou în adîncurile mării, unde s-au înecat. Ei cu toţii au luat cu cinste mucenicia pentru Hristos la anul 281 de la întrupare.

Suflete fecioare în trupuri de fecioare,

Ele sînt trei crini albi, strălucitori.

Trei surori, trei viteze,

Comoară de aur curat a Duhului Sfînt.

Sîngele lor a curs, ele viaţa ş i-au dat.

Cununi pe-ale lor capete s-aupogorît.

Agapi — dragostea curată,

Hionia — diamantul zăpezii,

Şi Irina - numele păcii.

întru chinuri ca şi la o prăznuire,

Ele pe Dumnezeul Cel Viu L-au slăvit,

Pre Domnul înviat:

„Atotputernice Doamne dintru cele de sus,

noi toate ale noastre Ţie închinăm:

Trupurile, sufletele şi durerea —

în Mîinile Tale primeşte-ne pre noi!

De nul cel de foc izbăveşte-ne pre noi!

De veşnica mînie păzeşte sufletele noastre!

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie, Făcătorul nostru!

Slavă milostivirii Tale, Care jertfirii pentru Tine

Ne-ai învrednicit!"

Cele trei surori fecioare,

Muceniţe s-au făcut Sfintei Treimi.

Iată aici o istorisire a Avvei Varlaam: Un om avea trei prieteni. Pe doi dintre ei îi iubea sincer, dar pe al treilea îl evita cu indiferenţă. S-a întîmplat că împăratul acelui loc 1-a chemat la sine pe acest om, spre a-i cere socoteală de nişte datorii.

El s-a îndreptat către prietenii săi spre a le cere ajutorul, mai întîi la primul, care 1-a refuzat şi a plecat. Apoi la al doilea, care aşijderi 1-a lăsat fără nici un ajutor. Ruşinat, el s-a dus la sffrşit la al treilea, care 1-a primit cu bucurie, şi care cu bucurie a mers împreună cu dînsul la rege, ca să-i apere cauza. Iată şi morala: Primul prieten este bogăţia; al doilea este familia, adică rudele de sînge; iar al treileajDrieten sînt faptele cele bune ale omului pe care le-a lucrat în această viaţă, împăratul este Dumnezeu, care la ceasul morţii omului cheamă sufletul lui la sine, spre a-I da socoteală Lui, ca unui Dumnezeu şi Făcător.

Omul care moare crede că află scăpare la averea lui, din care însă nu-i mai rămîne nici un folos, căci trece la altul. Apoi la rude, dar nici acestea nu-i pot ajuta, căci el moare iar ele mai continuă să trăiască. Iar la urmă îşi aminteşte de faptele bune din viaţa lui, pe care le-a lucrat fără să pună vreun preţ pe ele, chiar cu indiferenţă, dar care cu toate acestea îl însoţesc cu bucurie pe drumul lui cel greu către împăratul şi Judecătorul.

Cine are urechi de auzit, să audă: singurul însoţitor de încredere al omului pe drumul cel fără de întoarcere pe cealaltă lume sînt faptele omului, fie ele rele sau bune. Toate cele dulci pe care omul le-a iubit în viaţa lui, lipindu-se de ele, îl vor părăsi în ceasul morţii. Doar faptele lui, pînă şi cea mai neînsemnată dintre ele, îl vor însoţi după moarte. Cel care are pricepere, să priceapă.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel înviat:

La cum, după mărturisirea Sfîntului Apostol Pavel, El S-a înfăţişat după învierea înaintea a cinci sute de oameni strînşi în acelaşi loc, care L-au văzut cu toţii (I Corinteni 15:6);

La cum i-a apărut Apostolului lacov, tot după mărturia Sfmtului Pavel (ICorinteni 15:7);

La cum, în vremea Sfmtului Apostol Pavel, chiar şi din afara cercului apostolilor, mai trăiau încă mulţi oameni care îl văzuseră pe Mîntuitorul înviat.

Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi (I Corinteni 15: 34).

Sfîntul Apostol Pavel dă această poruncă cînd vorbeşte de învierea lui Hristos. Aducînd el multe dovezi ale învierii Domnului nostru Iisus Hristos, el îi îndeamnă cu putere pe credincioşi să se trezească la faptele dreptăţii şi să nu mai păcătuiască.

Dar de ce pune Sfîntul Apostol trezirea noastră din păcat în legătură cu învierea Domnului? Pentru că învierea din morţi a Domnului este cea mai puternică mustrare a păcatului. Şi pentru că, nimic altceva în această lume nu ne poate întoarce de la păcat cu mai multă putere şi siguranţă decît o face conştiinţa că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat din morţi, că Se află acum viu pe Tronul slavei celei cereşti, aşteptîndu-ne şi pe noi acolo la înfricoşata Zi a Judecăţii.

Dobîndind această credinţă şi conştiinţă, această cunoaştere de neclintit, continuarea păcătuirii în viaţa noastră ar deveni într-adevăr absurdă. Dobîndirea acestei conştiinţe în fiinţa noastră se vede în aceea că noi, cît se poate de firesc şi de raţional, ne trezim din somnul păcatului.

Treziţi-vă cum se cuvine! Adică, nu pe jumătate, ci pe deplin. Scoateţi afară din inimile voastre pînă şi amintirea păcatului. Căci păcatul este ca buruiana care poate să crească pînă şi în cele mai secetoase locuri! Cu un singur strop de umezeală, pînă şi cea mai uscată rădăcină începe să scoată viguros capul.

O singură aducere aminte a unui păcat aparent uitat demult îl face să învie, mai puternic şi mai cumplit decît prima oară.

Păgînii cei care au păcătuit fără să cunoască pilda învierii din morţi vor fi oarecum mai îndreptăţiţi la Judecata de Apoi. Ei vor spune: „Nimic nu am avut în vieţile noastre care să ne scuture cu putere din păcatele noastre. Noi am crezut că toate sfîrşesc odată cu mormîntul, că mormîntul este gura de vărsare a fluviului vieţii noastre, căci nici o dovadă nu am văzut cu ochii noştri cum că ar exista viaţă după moarte."

Aşa vor zice păgînii. Dar noi, Creştinii, noi ce vom zice?! Ce îndreptăţire vom găsi noi, care am ştiut de învierea lui Hristos şi neam trezit din somnul ignoranţei? Noi care am primit atîtea dovezi ale învierii şi Judecăţii de Apoi a tuturor trupurilor, dar cu toate acestea, am continuat să păcătuim în viaţa noastră? Noi ce cuvînt de îndreptăţire vom afla întru acel cumplit ceas?

Fraţilor, să ne trezim cum se cuvine şi să nu păcătuim, căci cu adevărat, Hristos a înviat din morţi. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Carele ai înviat a treia zi din mormînt, trezeşte-ne şi pre noi păcătoşii cum se cuvine, o dată pentru totdeauna, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.