Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Artemon
Sfîntul Artemon a fost preot în cetatea Laodiceei în timpul împăratului Diocleţian. Aflîndu-se înaintea chinuitorilor, el a grăit despre sine astfel: „Artemon este numele meu, rob al lui Hristos, Domnul meu. Timp de şaisprezece ani am fost citeţ, deci am citit din sfintele cărţi în Biserica Domnului Dumnezeului meu.
Timp de douăzeci şi opt de ani am fost diacon şi am citit Sfînta Evanghelie. Prin urmare, cu ajutorul lui Dumnezeu, am petrecut treizeci şi trei de ani ai vieţii mele ca presbiter al lui Hristos, învăţînd oamenii şi povăţuindu-i pe calea mîntuirii." Judecătorul 1-a dus la templul lui Esculap, acolo unde preoţii vrăjitori ai idolului ţineau nişte şerpi mari închinaţi acestui „dumnezeu." Ei cu toţii erau convinşi că şerpii îl vor muşca pe Artemon.
Dar Artemon s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi, prin puterea lui Dumnezeu, i-a ţintuit pe şerpi la pămînt, făcîndu-i nemişcaţi. Apoi i-a scos pe toţi afară, a suflat asupra lor şi astfel i-a omorît pe loc pe toţi.
Toţi descîntătorii templului s-au aflat atunci în frică mare. Văzînd această minune, Vitalis, întîiul dintre vrăjitorii templului, a căzut în genunchi înaintea lui Artemon şi a strigat: „Mare este Dumnezeul Creştinilor!" Sfîntul Artemon apoi 1-a botezat pe acesta, împreună cu mai mulţi prieteni ai lui. Dar răul judecător a continuat să-1 tortureze pe bătrînul Artemon cu tot felul de chinuri.
La un moment dat, el a pregătit o groapă cu păcură încinsă, în care plănuia să-1 arunce pe robul lui Dumnezeu şi astfel să-1 ucidă. Dar aşa a vrut Dumnezeu ca judecătorul însuşi să fie aruncat în acea groapă, unde a pierit cu sunet. Căci s-a văzut cum doi vulturi 1-au înhăţat pe judecător de pe cal şi 1-au purtat deasupra gropii, i-au dat drumul în ea şi astfel judecătorul şi-a aflat năpraznica moarte. Sfîntul Artemon a rămas după aceea liber o vreme. El a călătorit neobosit, întotdeauna însoţit de cei doi cerbi ai lui, şi a povăţuit poporul.
El a fost însă prins din nou de prigonitorii creştinilor şi omorît prin decapitare în anul 303. Sufletul său s-a sălăşluit astfel la locaşurile cele cereşti din Veşnica împărăţie a Domnului nostru Iisus Hristos pe Care cu credinţă Sfîntul Artemon 1-a slujit întreaga lui viaţă.
Pomenirea Sflntului Mucenic Crescens
Acest Crescens era din cetatea Mirelor Lichiei. El era un cetăţean de vază al oraşului, respectat de toată lumea.
El şi-a mărturisit pe faţă credinţa lui în Hristos şi a batjocorit cu îndrăzneală idolii cei închipuiţi de mîini omeneşti. Pentru aceasta păgînii 1-au omorît, arzîndu-1 de viu.
Pomenirea Sfintei Muceniţe Tomaida
Tomaida s-a născut în Alexandria Egiptului din părinţi cu bun nume. Ea de mică a fost crescută cu toată cuviinţa, întru dreapta credinţă. La vîrsta de cincisprezece ani, ea a fost însoţită după rînduială cu un bărbat de o cinste cu ea. Dar în absenţa soţului ei de acasă, socrul ei, un bătrîn necurat şi desfrînat, a voit să o necinstească pe Tomaida, nora lui.
înspăimîntată, Tomaida a încercat să îşi lămurească socrul că ceea ce voieşte să facă este împotriva Legii lui Dumnezeu, şi a luptat să scape din mîinile lui. După împotrivire îndelungată din partea tinerei, socrul a scos junghierul, a omorît-o pe Tomaida, apoi a despicat-o în două. Atunci pedeapsa lui Dumnezeu 1-a ajuns, căci necuratul bătrîn şi-a pierdut vederea, nemaiputînd găsi uşa prin care să fugă din casă.
Aşa a fost găsit el şi dat judecătorului, care 1-a condamnat la moarte. Tomaida a luat astfel mucenicie pentru a-şi fi păzit cu străşnicie curăţenia vieţii, după cuvîntul Domnului Care porunceşte ca nunta să fie cinstită întru toate iar patul nespurcat.
Ea a murit pentru credinţa ce a purtat-o lui Dumnezeu şi soţului ei. După moartea ei, mulţi oameni luptaţi de dracul desfînării şi-au aflat ajutor puternic şi grabnic la moaştele Sfintei Tomaida.
Marele pustnic Daniil a adus sfintele ei moaşte la Schit şi le-a îngropat în cimitirul monahilor. Sfînta Tomaida a luat cununa muceniciei la anul 476 după Hristos.
Cîntare de laudă la Sfînta Tomaida
Oricine care pentru ale sale păcate suferă
Cu sfinţii îngeri împărtăşire nu are.
Dar oricine care pentru împlinirea voii lui Dumnezeu suferă,
Şi de dragul lui Hristos de nenorociri nu fuge,
Acela vede Faţa lui Dumnezeu.
Tomaida, roaba Domnului,
Purta în inimă credinţă adevărată.
Dar de dragul lui Dumnezeu ea a suferit
satanica mîndrie a socrului ei.
:Părăseşte, o socrule, pofta pentru bietul meu trup!
Au de Dumnezeu Cel din ceruri nu ţi-e frică?
Trupul nostru — deşi nimic alt decîtpraf-
De Dumnezeu ne e dat doar pentru suflet.
De-l vom mînji cu păcatul,
Ale sufletului aripi lefrîngem,
De Dumnezeu Cel Viu pe suflet îl despărţim,
Şi ne dăm legaţi pe mîna satanei. "
Orbit de a necuratei pofte nebunie,
socrul pe noră morţii o dă;
"Doamne miluieşte!" rosteşte dreapta.
Dar ucigaşul orbeşte -
Şi cel de două ori orb
Se tîrîie astfel bîjbîind la iad.
Cugetare
Cînd sfintul mucenic Crescens (un nobil din cetatea Mirelor Lichiei) a fost adus înaintea judecătorului, acesta multă vreme a încercat să-1 convingă să se închine la idoli. Nereuşind, i-a spus într-un final lui Crescens: „închină-te doar cu trupul, cu duhul nu ai decît să te închini Dumnezeului tău!" La acestea nobilul Crescens a răspuns: „Trupul independent de suflet nimic nu poate face, căci sufletul este forţa, conducătorul, şi cel care pune în mişcare trupul."
Din cauza acestui răspuns a fost ucis Crescens - iar el trebuie să ne fie nouă o pildă despre aceea că un creştin nu poate fi niciodată duplicitar. Iată încă o lecţie care se vede de aici: Creştinul dator este să-I slujească lui Dumnezeu nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul său.
Această lecţie respinge falsa poziţie a anumitor creştini, care trupeşte vieţuiesc precum păgînii, iar cu gura se laudă că sînt credincioşi şi că îl iubesc pe Dumnezeu din tot sufletul.
Aceştia trăiesc tăiaţi în două, fiind slugă la doi stăpîni, negîndindu-se că cele mai sfinte buze din istoria omenirii au proclamat sus şi tare că nimeni nu poate sluji la doi stăpîni.
Luare aminte
Să luăm aminte la Domnul Iisus Cel înviat:
La cum El, din cauza lui Toma care la un moment dat a fost singurul necredincios dintre ucenici, S-a înfăţişat iar ucenicilor, doar pentru Toma, în trupul Său transfigurat;
La cum Toma şi-a adus degetul şi 1-a pus în ranele preacuratului trup al Stăpînului şi a crezut.
Predică Despre încercarea lui Toma
Domnul meu şi Dumnezeul meu (loan 20: 28)
Cînd Măria Magdalena a auzit glasul Celui înviat cu inima ei, ea a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Cînd Saul a văzut lumina orbitoare de pe drumul Damascului şi a auzit cuvintele Celui înviat, el a adeverit: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Cînd păgînii, uluiţi, vedeau cum mii de nenumărate mii de mucenici merg cu bucurie la chinuri, şi îi întrebau Cine este Acest Hristos pentru care sînt fericiţi să moară, ei răspundeau într-un glas: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Cînd înţelepţii lumii acesteia ridiculizau oştirile de nevoitori ai pustiei văzute sau gîndite întrebîndu-i Cine este Acela pentru care iau asupra lor o viaţă atît de groaznică, ei cu toţii răspundeau cu acest răspuns: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Cînd batjocoritorii îşi rîdeau de fecioarele care se închinaseră lui Dumnezeu, întrebîndu-le Cine este Acela pentru care au renunţat ele la căsătorie, ele toate răspundeau la fel: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Cînd zgîrciţii, uluiţi, îi întrebau pe cei bogaţi pentru Cine şi-au împărţit ei toate averile săracilor facîndu-se ei înşişi mai săraci decît toţi, aceştia răspundeau întotdeauna la fel: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Unii L-au văzut şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Alţii doar L-au auzit şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Alţii numai L-au simţit şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Alţii I-au văzut prezenţa doar din ţesătura evenimentelor şi destinele personale ale oamenilor şi popoarelor şi au zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Alţii I-au simţit prezenţa în propriile lor vieţi şi au strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Unii doar L-au recunoscut după vreun singur semn, în vieţile lor sau ale altora, şi au strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Iar unii au auzit doar despre El de la alţii şi au strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Cu adevărat, aceştia din urmă sînt cei mai binecuvîntaţi!
Să strigăm şi noi fraţilor, din toată inima, indiferent pe ce cale am ajuns să recunoaştem prezenţa Lui în vieţile noastre, sau cum am ajuns să aflăm despre El: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Căci Domnului Dumnezeului nostru se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.