Pomenirea Sfinţilor Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie, şi a celor treizeci şi şase împreună cu dînşii
Aceştia toţi au luat mucenicia pentru Hristos şi s-au încununat cu slava cea nepieritoare sub domnia împăratului Decius. La porunca împăratului, cezarul Africii a vestit poporului că toată suflarea trebuia să iasă şi să aducă jertfe idolilor.
Cei care se opuneau erau ameninaţi cu torturi înfricoşătoare. Auzind de aceste ameninţări, mulţi au căzut de la credinţă şi au început să se închine idolilor. Dar aceştia patruzeci despre care ne este acum vorbirea au rămas neclintiţi în mărturisirea lui Hristos, zicînd: „Fraţilor, să ne păzim a ne lepăda de Stăpînul nostru Hristos, ca nu cumva şi El să Se lepede de noi înaintea Tatălui Său Celui din ceruri şi înaintea a mii de îngeri!" Cezarul i-a împărţit pe mucenici în două cete.
Treizeci şi şase dintre ei, după ce au fost bătuţi crunt, scrijeliţi şi răniţi, după ce pe răni li s-a turnat sare, au fost omorîţi prin tăierea capului. Primii patru însă au fost aruncaţi în închisoare legaţi în lanţuri grele de fier în jurul gîtului, mîinilor şi picioarelor. Dar un înger al Domnului s-a pogorît în acea închisoare, s-a atins de obezile în care erau încuiaţi, iar lanţurile au căzut. După aceea, îngerul a gătit o masă aleasă pe care le-a întins-o înainte, şi mucenicii au ospătat. Ei au fost apoi iar scoşi la privelişte şi torturaţi, apoi iar aruncaţi în închisoare.
Cezarul a poruncit apoi vrăjitorilor şi descîntătorilor să adune tot felul de jivine scîrboase, de şerpi otrăvitori şi de scorpioni, pe care le-a închis în celula mucenicilor, ca aceştia să fie muşcaţi şi să moară în chinuri. Dar scîrboasele tîrîtoare nu s-au atins de plăcuţii lui Dumnezeu, ci s-au strîns într-un ungher, unde au rămas nemişcate timp de trei zile. în a treia zi, cînd uşa închisorii s-a deschis, jivinele s-au repezit şi i-au muşcat de moarte pe vrăjitorii şi descîntătorii care apăruseră în pragul ei, iţindu-şi capetele. Neputînd deci nimic împotriva celor patru mucenici, cezarul a poruncit în cele din urmă uciderea lor prin decapitare.
Fiind aduşi la locul execuţiei, ei au cîntat în toată vremea psalmi şi laude Domnului Dumnezeu, Care i-a învrednicit de moarte mucenicească. Ei au luat cu cinste cununa biruinţei la anul 250, aflîndu-se vrednici de împărăţia Cerurilor.
Pomenirea Celor Şase Mii de Sfinţi Mucenici din Georgia
în pustia Sfintului David din Garesia, Georgia, s-au aflat odinioară douăsprezece mînăstiri, în care timp de secole mulţime mare de monahi au petrecut în mari nevoinţe pustniceşti, în anul 1615, Şahul Iranului Abbas întîiul a atacat Georgia, devastînd-o şi omorînd prin decapitare mulţime de creştini. Odată, pe cînd se afla la vînătoare în dimineaţa Sfintei Zile a învierii, Şahul Abbas a observat o mulţime de lumini pe un munte.
Aceia erau monahii celor douăsprezece mînăstiri care înconjurau în procesiune biserica Sfintei învieri, purînd în mîini făclii aprinse. Aflînd că aceia erau monahi, Şahul Abbas a întrebat uluit: „Dar oare nu am dat morţii întreaga Georgie, trecînd-o prin ascuţişul săbiei?!" El atunci a dat poruncă soldaţilor săi să-i ucidă imediat prin tăierea capului pe toţi acei monahi, în momentul acela un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea Avei Arsenic şi i-a vestit moartea lor imediată, de neînlăturat.
Cuviosul Arsenie a dus vestea fraţilor lui. Ei autunci cu toţi s-au împărtăşit cu Preacuratele lui Hristos Taine, pregătinduse de moarte. Năpraznic după aceea au apărut persanii, care mai întîi 1-au tăiat în bucăţi pe stareţ, care le-a iaşit primul în întîmpinare, iar apoi pe toţi ceilalţi.
Această mulţime de monahi a luat cununa muceniciei cu cinste, la anul 1615. Aşa au fost distruse aceste străvechi şi faimoase mînăstiri care, timp de mai bine de o mie de ani au fost sfintă vatră de duhovnicie care a luminat şi a încălzit întreaga Georgie. Doar două dintre mînăstiri au fost reînviate, existînd şi astăzi: Mînăstirea Sfîntului David, şi Mînăstirea Sfîntului Botezător şi înaintemergător loan.
La vremea muceniciei celor şase mii de monahi, Regele georgian Arhil a luat moaştele sfinţilor şi le-a îngropat cu cinste. Pînă în ziua de astăzi aceste sfinte moaşte împrăştie bună mireasmă şi au putere vindecătoare.
Cîntare de laudă la cei Şase Mii de Sfinţi Mucenici din Gerogia
Şase mii de bineplăcuţi Domnului
De Slăvită înviere a lui Hristos
Se veselesc.
Şase mii de inimi creştineşti
O turmă bogată de mieluşei nevinovaţi.
Ţinîndfăclii aprinse în ale lor mîini,
Cîntări de laudă cu dulceaţă aduc Domnului,
Sfintă Biserică în procesiune inconjurînd;
Pînă ce lup s îngeraş din negura nopţii ieşit,
Cu a sa haită de lupi băutoare de sînge,
Năvăli şi ucise
Pre mieluşeii lui Hristos.
Dar nu mieluşei erau aceştia,
Ci adevăraţi păstori
Ai neamului georgian cel multpătimitor.
Ei erau sfinţi şi luminători,
Cu toţii monahi,
Nevoitori minunaţi.
Arsenie de sus tainic primi
Vestea muceniciei lor,
Şi grabnic vesti fraţilor lui:
„ Fraţilor mei, ai Georgieifli,
Ceasul nostru a sosit
De a bea paharul
Domnului nostru,
Cel blînd; este paharul dulce
Al jertfei pentru El.
Iată lupi sîngeroşi năvălesc în munte.
Să grăbim fraţilor,
Din Paharul Vieţii mai înainte
Să ne împărtăşim.
Apoi să grăbim spre botezul nostru
Cel s înger os.
Să nepocăim de ale noastre păcate,
Şi de ale poporului,
Nădejdea si tot gîndul nostru
La Domnul să le-avem.
Să iertăm greşiţilor noştri,
Căci iată înaitea noastră
Porţile Cerului se deschid.
Frate pe frate să ne iertăm,
Ca şi noi cu adevărat
De învierea Domnului să ne împărtăşim!
Hristos a înviat!
Pînă la moarte pre El
Noi Îl propovăduim!
Cugetare
Cînd omul se desprinde cu mintea de pămînt şi o deschide către Dumnezeu cu dorinţa de a îi place Lui, Dumnezeu îi arată unuia ca acesta sfînta Lui voie într-o felurime de moduri. Sfîntul Petru Damaschinul scrie: „Dacă omul are dorire întreagă şi statornică de a se face plăcut Domnului, atunci Domnul îi arată acestuia sfînta Lui voie fie prin gîndurile ce-i vin, fie prin vreo altă persoană, fie prin Sfintele Scripturi."
Un astfel de om capătă într-adevăr o sensibilitate ascuţită şi neînşelătoare, capabilă să distingă voia lui Dumnezeu şi din cele dinlăuntru şi din cele din afară, întreaga lume se face pentru unul ca acesta ca o harpă cu zece strune bine acordate, din care nici un sunet nu este care să nu fie produs de degetul lui Dumnezeu.
Luare aminte
Să luăm aminte la Domnul Hristos Cel înviat:
La cum S-a înfăţişat El înaintea celor doi ucenici care mergeau pe drumul către Emaus, şi cum ei nu L-au recunoscut;
La cum inimile lor ardeau în piepturile lor pe cînd El le vorbea pe cale, şi cum L-au recunoscut numai cînd El a binecuvîntat şi a frînt pîinea înaintea lor;
La cum Domnul S-a făcut apoi nevăzut.
Predică Despre nădejdea cea vie
Binecuvîntat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie (I Petru l: 3).
Fraţilor, cine este cel care are o nădejde moartă şi cine acela care are o nădejde vie? Cel care nădăjduieşte în lucruri moarte are o nădejde moartă. Iar cel care nădăjduieşte în Dumnezeul Cel Viu are o nădejde vie.
Mai departe: cel care nădăjduieşte în sine însuşi şi în ajutorul omenesc are o nădejde moartă. Pe cînd cel care nădăjduieşte în Dumnezeul Cel Viu are o nădejde vie.
Şi mai departe: cel care nădăjduieşte în noroc şi bunăstarea vieţii acesteia pămînteşti şi scurte, şi care nu mai speră nimic dincolo de groapă, are o nădejde moartă. Pe cînd cel care nădăjduieşte în înviere şi în viaţa veşnică a împărăţiei celei Cereşti are o nădejde vie.
Adevărat grăiesc vouă, nădejdea vie este mult mai bună decît nădejdea cea moartă; tot aşa cum viaţa este mult mai bună decît moartea, cum lumina este mai bună decît întunericul, cum sănătatea este mai bună decît boala iar înţelegerea şi priceperea mai bune decît ignoranţa şi prostia.
Dar Cine este Cel Care a arătat oamenilor nădejdea cea vie, Cine este El şi cum a arătat aceasta? Sfîntul Apostol Petru ne răspunde la întrebare: Domnul nostru Iisus Hristos ne-a arătat-o, prin Slăvită lui înviere cea din morţi, cea de a treia zi. Nimeni altul nu ne-a arătat-o decît Domnul Hristos, şi prin nimic altceva decît învierea Sa din morţi.
Prin învierea Sa Domnul a dat aripi nădejdilor slabe ale omului, care au luat putere şi s-au întins dincolo de mormînt, arătîndu-i omului scopul, ţelul şi roadă vieţii lui, care merge mult mai departe decît groapa mormîntului.
Acestea toate ne sînt adeverite nouă nu de vreun om credul, ci de însuşi apostolul cel care multă vreme a şovăit în credinţă şi care chiar s-a şi lepădat de Domnul de trei ori. De aceea tocmai el este cel care ne adevereşte nouă nădejdea învierii Domnului, iar o adeverire a Slăvitei învieri care vine tocmai de la el nouă ne este scumpă foarte.
O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care ai înviat a treia zi din morţi, dezrădăcinează nădejdea cea moartă din inimile noastre, şi sădeşte în ele nădejdea cea vie, pentru rugăciunile Simţului Apostol Petru, cel mai dintîi al Tău! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumită în veci, Amin.