Sfîntul Nichita s-a născut în Bitinia, în cetatea Cezareei. Tatăl lui, Filaret, s-a tuns monah după moartea soţiei lui, dîndu-l pe copilul Nichita în grija bunicii, mama sa. Ajungînd la vîrstă desăvîrşită şi terminîndu-şi toate studiile, tînărul Nichita a intrat în Mînăstirea Medikion, unde Stareţul Nichifor l-a tuns monah. După şapte ani de aspre nevoinţe monahiceşti, Patriarhul Tarasie l-a hirotonit întru diacon.

După moartea Stareţului Nichifor şi a monahului Athanasie, fratele lui bun întru luptele monahiceşti, obştea mînăstirii l-a ales într-un glas egumen pe Nichita, împotriva voinţei lui. Timp de mulţi ani Sfîntul Nichita a fost pildă vie de nevoinţe şi sfinţenie a vieţii pentru fraţii lui. Venind la cîrma împărăţiei Leon al V-lea Armeanul, după evlavioasa împărăteasă Irina şi dreptcredincioşii împăraţi Nichifor şi Mihail, s-a aprins din nou erezia luptelor împotriva sfintelor icoane (iconoclasmul).

Ereticul împărat l-a scos din scaun pe Patriarhul Nichifor şi l-a alungat în exil, iar în locul lui l-a ridicat pe ereticul Teodot Cassiteras, om cu viaţă necurată. Sfîntul Nichita şi el a fost întemniţat şi torturat, fără însă a putea fi clintit din Sfînta Ortodoxie. El a fost tîrît din temniţă în temniţă, fiind chinuit şi cu foamea, cu setea, cu frigul, cu marea arşiţă şi cu neîncetată batjocură, în toate aceste chinuri însă Sfîntul Nichita a rămas drept şi neclintit în credinţa lui.

Mai cu seamă un anume Nicolae îl batjocorea pe sfîntul, făcîndu-l ţintă de rîs şi dispreţ. Dar într-o noapte lui Nicolae i s-a înfăţişat în vis tatăl lui care murise, spunîndu-i cu asprime: „Să-l laşi în pace pe robul lui Dumnezeu!" Din acel moment Nicolae s-a pătruns de frică, de ruşine şi de pocăinţă, şi nu numai că nu l-a mai chinuit pe sfînt, dar i-a împiedicat şi pe alţii de la aceasta. Cînd răul împărat Leon Armeanul a pierit cu sunet de rea moarte, cîrma împărăţiei a fost luată de binecredinciosul împărat Mihail Balbus (Gîngavul), care i-a eliberat din temniţe pe toţi cei chinuiţi pentru Credinţa Ortodoxă.

Sfîntul Nichita atunci s-a retras într-un loc pustiu de lîngă Constantinopole, unde în rugăciune şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate şi-a petrecut ultimele zile ale vieţii lui pămînteşti. In timpul vieţii lui el a făcut multe minuni cu rugăciunea. După adormirea sa, trupul lui a fost adus în mînăstirea pe care a păstorit-o.

In timpul slujbei de îngropare, mulţi bolnavi au ajuns şi s-au atins de trupul lui, căpătînd astfel vindecare. Sfintele sale moaşte au fost aşezate lîngă acelea ale părintelui lui duhovnicesc, sfîntul patriarh Nichifor, şi lîngă ale fratelui lui întru nevoinţe, sfîntul Atanasie. Acest mare ierarh a trecut la cele veşnice în anul 824 după Hristos.

Acesta a fost rus de neam. In tinereţele lui el a fost prins rob de către turci.

Nevoind să se lepede de Credinţa lui Ortodoxă şi să treacă la islam, el a fost torturat şi mai apoi omorît cu sabia la Constantinopol, în anul 1683.

Acesta a fost un tînăr din cetatea Tirului, care a luat mucenicia din partea chinuitorului Urban, guvernatorul Tirului, cel care îl omorîse printre mulţi alţii şi pe mucenicul lui Hristos Amfian (cel pomenit la 2 aprilie).

Sfîntul mucenic Ulfian a fost băgat într-un sac împreună cu un cîine şi un şarpe, apoi aruncat în mare, aşa luîndu-şi mucenicescul sfîrşit. Mucenicia şi proslăvirea lui s-au întîmplat la anul 306 după Hristos.

Pe trupul meu eu rănile lui Hristos le port

Şi lauda mea doar întru Crucea Domnului meu este.

Aşa grăit-a Pavel, Apostolul alegerii.

După el mulţimi de mărturisitori au urmat,

Intru aceeaşi mare pocăinţă;

Mulţimi de mucenici, care ranele Domnului

Intru ale lor trupuri au primit,

In vieţi lungi de suferinţă.

Ei precum Sfîntul Pavel, Apostolul neamurilor,

Pentru Hristos Cel Viu, Mîntuitorul lumii şi Stăpînul

Sîngele şi-au vărsat fără preget.

Astfel întru totul şi Mărturisitorul Nichita

Greaua aceasta cruce o a purtat.

El chinuri şi batjocuri ani îndelungaţi

Pentru Hristos cu bucurie a îndurat.

Suflet de diamant într-un trup fragil,

Acesta a fost Sfîntul Nichita, viteazul mucenic.

El pe împăratul a biruit,

Impărăţii au trecut peste el,

Dar el a rămas.

De aceea cerurile şi pămîntul se uimesc de el.

Incununat cu slavă stă el acum printre îngeri,

Pe cei prigoniţi pentru Cruce

El de sus îi ajută, puternic.

Rugăciunile lui înaintea lui Dumnezeu se înalţă,

Ajutorul lui pre pămînt se pogoară.

Şi iată eu gata sînt pentru miile de morţi care mă aşteaptă, scria Sfîntul Atanasie cel Mare turmei sale cuvîntătoare care se afla în Egipt în vremea cumplită a ereziei ariene. Dar aşa poate spune şi orice om duhovnicesc care vede cu duhul plasa lumii care cuprinde sălbatic şi pe nesimţite pe fiecare om.

Cu cît un om este mai duhovnicesc, cu atît mai bine vede el ce deasă este această plasă. Căci aşa este voia lui Dumnezeu: ca cei mai duhovniceşti să se mîntuiască şi pe cea mai strîmtă cale. Psalmistul spune şi el: Multe sînt necazurile drepţilor (Ps. 33:18).

Dar la sfîrşit a lor este slava şi biruinţa. Lor nu le trebuieşte decît să se înarmeze tare cu credinţă şi cu răbdare. Căci oricine este credincios le înţelege suferinţa. Cel care se îmbracă întru răbdare va vedea la sfîrşit biruinţa şi slava.

Celui care Îl iubeşte pe Domnul cea mai strîmtă cărare îi este suficient de largă, cea mai cumplită durere un jug blînd, şi cea mai năpraznică moarte un ospăţ de nuntă.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos coborît la iad:

La pogorîrea Lui acolo întru putere mare, încît iadul s-a cutremurat;

La cum duhurile necurate, care pînă în acea clipă erau stăpîni absoluţi ai iadului, la apariţia Lui au fugit cu groază de la Faţa Lui;

La marea bucurie de Venirea Lui care a cuprins sufletele tuturor drepţilor strămoşi şi proroci din vechime.

Care voieşte ca tot omul să se mîntuiască (I Timotei 2:4).

Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se mîntuiască; de aceea S-a pogorît El la iad, pentru ca să îi scoată de acolo pe cei care au trăit şi au murit pe pămînt înainte de întruparea Lui. Căci dacă nu S-ar fi pogorît la iad, un număr imens de suflete ale drepţilor ar fi pierit pentru totdeauna. Mai mult, dacă El nu S-ar fi pogorît la iad, centrul răului şi a întregii răutăţi împotriva lui Dumnezeu şi a rasei umane ar fi rămas în picioare, dar aşa Domnul cu desăvîrşire l-a distrus.

Două motive au fost acelea pentru care Domnul a vrut ca să Se pogoare la iad: mai întîi, ca să distrugă cuibul şi cetatea întărită a puterilor întunericului, şi al doilea, ca să scoată la lumină de acolo pe sufletele strămoşilor, prorocilor şi drepţilor bărbaţi şi femei care împliniseră Legea Veche a lui Dumnezeu şi Îi plăcuseră astfel Lui. Căci iată: nu bine apucase Satan să se bucure vîzîndu-L pe Domnul însîngerat şi mort pe Cruce, că El S-a şi înfăţişat viu, puternic şi strălucitor în mijlocul iadului, casa exclusivă a lui Satan. O cumplită vedere, cumplită vizită a fost pentru el aceasta!

Căci iată trei ani întregi ţesuse el intrigi pe pămînt împotriva lui Hristos Dumnezeu, şi acum, în doar trei zile, Hristos Se pogoară întru putere la iad jefuindu-l pe el de prada lui cea grasă, sufletele tuturor drepţilor celor din vechime!

O Doamne Care doreşti ca tot omul să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, Ţie ne rugăm: mîntuieşte-ne şi pre noi! Căci nu avem altă mîntuire afară de Tine, şi în Tine singur nădăjduim, Ţie unuia ne închinăm, Tatălui, Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumire în veci, Amin.