Pomenirea Sfîntului Cuvios Tit, Făcătorul de Minuni
Încă din tinereţe Tit L-a iubit pe Hristos şi a urît deşertăciunile lumii. De aceea el s-a lepădat de lume, a intrat într-o mînăstire, şi s-a îmbrăcat în chipul îngeresc.
Fără nici un fel de păreri de rău el a început să păşească hotărît pe calea mîhnicioasă şi strimtă a vieţuirii monahale, înarmîndu-se cu sfinta răbdare, el a dobîndit două mari virtuţi: smerenia şi ascultarea, în acestea el i-a întrecut «nu doar pe toţi fraţii din mînăstire, dar şi pe toţi oamenii».
El încă din tinereţe şi-a păzit cu străşnicie curăţia inimii şi a trupului, în vremurile prigoanelor împotriva sfinelor icoane şi a cinstitorilor lor, Cuviosul Tit a stat tare şi neclintit ca un adevărat Stîlp al Ortodoxiei şi al Bisericii lui Hristos.
Pentru marea sa dragoste, smerenie şi curăţie, Dumnezeu i-a dăruit darul facerii de minuni, atît în timpul vieţii, cît şi după cinstita sa adormire. Plecînd la Domnul, el a lăsat în urma lui mulţime nenumărată de ucenici. Sfîntul Cuvios Tit a adormit cu pace în veacul al nouălea.
Pomenirea Sfinţilor Mucenici Amfian şi Edesie
Aceşti doi tineri erau fraţi de sînge din cetatea Patarelor, provenind din părinţi foarte nobili, dar păgîni. Pe cînd studiau ştiinţele seculare în vestitele universităţi ale cetatăţii Beirutului, ei s-au luminat cu Duhul lui Dumnezeu şi dîndu-şi seama de minciuna credinţei păgîne, au văzut limpede cu discernămîntul ochiului duhului adevărul Creştin.
Cînd s-au întors la casa şi în cetatea lor ei au văzut că nu mai pot să locuiască împreună cu părinţii lor şi cu rudele lor, lucru pentru care au hotărît amîndoi să plece în taină către Cezareea Palestinei, la preotul Pamfilie, bărbat vestit pentru marea învăţătură şi sfinţenia vieţii.
Sub îndrumarea marelui Pamfilie ei au studiat cu plăcere şi cu rîvnă legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea, dîndu-se pe dînşii cu dragoste şi ascezei celei trupeşti. Se spune despre Amfian că era în vîrstă de douăzeci de ani după vîrsta trupului, dar de o sută de ani după puterea înţelegerii şi generozitatea şi căldura duhului. În timpul izbucnirii persecuţiilor lui Maximian mulţi creştini au părăsit cetatea şi s-au ascuns în pustie de frica chinurilor şi a lepădării.
Alţii însă s-au dat cu bucurie la chinuri pentru mărturisirea publică a Mîntuitorului Hristos, a Celui Care S-a jertfit pentru ei. Printre aceştia s-a numărat şi Amfian.
Fără să se teamă, el a intrat în templul păgînesc unde cezarul Urban aducea jertfe necuraţilor draci, a apucat mîna cezarului şi i-a ţinut-o, ca să nu poată aduce jertfa cea spurcată, strigîndu-i că necuraţi sînt idolii pe care vrea să-i cinstească şi că unul este Dumnezeu, Care locuieşte în inimi. Unii dintre păgînii care erau acolo, care au văzut nemaipomenitul curaj al lui Amfian şi au auzit cuvintele lui, s-au pocăit întru acel ceas şi au îmbrăţişat credinţa Creştină.
Dar cezarul cel înnebunit de ură l-a dat pe Amfian la chinuri. Printre ele s-a numărat şi acela că a înfăşurat picioarele tînărului în bumbac şi a pus foc dedesubt. Văzînd că nimic nu i se întîmplă şi că a rămas viu, l-a aruncat în mare, după ce i-a legat o piatră de gît.
Dar marea s-a mîniat şi a aruncat trupul mucenicului înapoi în cetate. Cu prilejul aceloraşi prigoane, Edesie a fost aruncat în nişte mine de cupru din Palestina, iar mai tîrziu, dus în Egipt, în Alexandria Edesie s-a aprins de focul mîniei celei dumnezeieşti cînd a văzut cum necuratul cezar Hierocle adună la un loc în piaţa cetăţii monahii, fecioare creştine şi femei virtuoase şi le pregăteşte spre batjocura desfrînaţilor în casele cele de pierzanie.
Văzînd acestea şi plin de dumnezeiască mînie, Edesie a alergat în piaţă şi l-a lovit cu putere pe ticălosul cezar. Pentru aceasta a fost torturat şi aruncat în mare ca şi fratele lui Amfian. Aşa s-au adus cei doi fraţi jertfă Stăpînului Hristos, ca şi nişte miei nevinovaţi, pe la anul 306 după întrupare, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti ale Stăpînului lor.
Cîntare de laudă la Sfinţii Mucenici Amfian şi Edesie
Cei doi fraţi jertfă pe ei s-au adus
Lui Hristos Dumnezeu,
Desăvîrşit dispreţuind trupul mort al lumii,
Cel rău mirositor.
Amfian şi Edesie se numesc ei,
Fraţi din pîntece, fraţi minunaţi,
In chinuri asemenea lui Hristos.
Cei care în Dumnezeu credinţă au
Lumea o socotesc ca pe un nimic;
Pe cînd unui suflet mort,
Aceasta mai de preţ îi este
Decît Dumnezeu.
Cui pe Hristos îl iubeşte
De moarte nu îi este frică;
Căci înaintea morţii stînd,
El se numără cu nemuritorii.
Oricine crede că moartea e adevăratul,
Sinistrul sfîrşit a toate,
O viaţă duce de disperare sumbră,
Căreia îi este sclav.
Pe cînd mucenicii văd că moartea
Un văl doar este, al cerului.
Cu pilda lor ei arată
Că de moarte nu trebuie să ne temem.
Nu te spăimînta zadarnic, omule, ci cunoaşte
Că Raiul există,
Ci spămîntă-te mai degrabă de Ziua Judecăţii
Raiului înaintemergătoare.
Păcătoşilor le place mai mult să creadă
Că nu există Rai.
De aceea întreabă ei nervoşi:
„Dar unde este Raiul? Arată-mi-l!"
Păcătosule, cunoaşte că Raiul
Este acolo unde tu nu poţi fi,
Cunoate că tu şi Raiul
In veci nu veţi fi împreună.
Cugetare
Este mai bine să fii un om simplu şi neînvăţat şi să te apropii de Dumnezeu cu dragoste, decît să fii un om învăţat şi cu multă carte şi să fii un duşman al lui Dumnezeu. Acestea sînt cuvintele Sfîntului Sfinţit Mucenic Irineu din Lyon.
Adevărul acestor cuvinte s-a confirmat de nenumărate ori în istorie şi se confirmă şi în zilele noastre. La aceste cuvinte trebuie să le mai adăugăm şi pe următoarele: anume, că iubitorii de Dumnezeu nu sînt niciodată simpli şi neînvăţaţi, dimpotrivă, sînt cei mai învăţaţi, pentru că ştiu destul încît să vadă că pot şi trebuie să ÎI iubească pe Dumnezeu. Din întreaga cunoaştere umană aceasta şi este cea mai importantă şi cea mai înaltă.
Putem şi chiar trebuie să adăugăm că cei care nu Îl iubesc pe Dumnezeu, ba chiar Îl urăsc şi Îi sînt duşmani pe faţă nu pot fi oameni învăţaţi - chiar atunci cînd ei se consideră astfel - deoarece învăţătura lor este inevitabil haotică, fără principiu şi fără coerenţă.
Principiul şi coerenţa oricărei învăţături este Dumnezeu. Unii sfinţi, ca de pildă Sfîntul Pavel cel Simplu, nici nu ştiau măcar să citească sau să scrie, dar cu puterea duhului lor şi a iubirii dumnezeieşti care îi însufleţea ei s-au făcut mai înalţi în cunoaştere decît întreaga lume. Mai mult, oricine se apropie de Dumnezeu cu dragoste în veci nu va fi capabil de crimă.
Căci cunoaşterea care nu este îngemănată cu iubirea faţă de Dumnezeu în veci este motivată de duhul criminalităţii şi al războiului. Sfintul Eftimie cel Mare zice: „Să aveţi dragoste; căci ceea ce este sarea pentru orice hrană, aceea este dragostea pentru orice virtute." Orice virtute este fadă, fără gust şi rece dacă nu este condimentată cu focul iubirii celei dumnezeieşti.
Luare aminte
Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care S-a pogorît la iad:
La bogăţia minunată a planului Lui de mîntuire a lumii, care cuprinde toate generaţiile de oameni de pe pămînt, din începuturi, şi pînă la sfîrşit;
La cum a venit El pe pămînt nu doar pentru cei care atunci trăiau pe pămînt şi care aveau să trăiască în viitor pînă la sfîrşitul lumii, dar şi pentru cei care deja trăiseră şi erau deja morţi la venirea Lui;
La cum El, zăcînd în mormînt cu trupul, S-a pogorît la iad cu duhul, vestind celor din iad mîntuirea şi rupînd lanţurile celor ferecaţi.
Predică Despre Dumnezeul Cel viu şi despre copiii Lui cei vii
Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem (Romani 14:8).
Ai cui sîntem noi cîtă vreme sîntem vii în această viaţă? Ai Domnului sîntem. Şi ai cui sîntem noi după ce murim, şi plecăm din această viaţă? Ai Domnului, negreşit. Ai cu sînt drepţii acestui pămînt? Ai Domnului. Dar păcătoşii? Tot ai Domnului. Domnul îmbrăţişează toate şi pe toţi, vii şi morţi, pe cei din trecut, prezent şi viitor. Căci nimeni nu este mai atot şi atoate în ale Sale braţe cuprinzător decît Domnul nostru Iisus Hristos.
Oare care dintre aşa-numiţii binefăcători şi filantropi ai omenirii, învăţători, conducători şi oameni luminaţi, au încercat măcar vreodată să facă vreun bine celor deja morţi? La această întrebare răspundem clar imediat: Nici unul! Chiar ideea este ridicolă în ochii lumii - auzi, să faci bine celor morţi! Lucrul este amuzant la culme pentru toţi cei care cred că moartea este mai tare decît Dumnezeu, şi că ceea ce apucă să înghită moartea este înghiţit şi mort pentru totdeauna.
Dar preocuparea pentru cei morţi, de a face bine celor morţi şi adormiţi, a încetat a mai fi un lucru de amuzament de la venirea în trup a Domnului nostru Hristos, Care ne-a descoperit că El este Dumnezeu, Dumnezeul celor vii, şi Care ne-a arătat aceasta prin acţiunile Sale, prin aceea că S-a pogorît la iad ca să mîntuiască sufletele drepţilor celor din veac adormiţi, începînd cu Adam, şi pînă la moartea Sa pe Cruce.
Domnul nostru este Atoatecuprinzător şi Atotslăvit, mai întîi prin aceea că discerne toate cu Gîndul Său Atoatevăzător (căci El Se gîndeşte la fiecare om de pe pămînt născut din femeie, fie el mort, sau viu); apoi prin faptul marii Lui iubiri (căci El îmbrăţişează toate sufletele drepţilor, indiferent de timpul sau de locul în care stau ascunse); şi în sfirşit prin neîncetata Sa lucrare (căci El lucrează veşnic în folosul fiecăruia) de călăuzire, de mîntuire, de ducere a fiecărui suflet în împărăţie, de proslăvire a lui înaintea Feţei Tatălui Ceresc, a Duhului de Viaţă fâcător şi a miriadelor de sfinţi îngeri.
O, Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumire în veci, Amin.