Despre suferinţele Sfîntului Marcu pentru credinţă ne scriu Sfîntul Grigorie Teologul şi Fericitul Teodorit. După cum ne spun aceşti minunaţi Sfinţi, în timpul împăratului Constantin cel Mare acest Marcu a dărîmat la pămînt un templu idolesc şi a adus pe mulţi la Sfînta Credinţă a lui Hristos.

Cînd pe tronul imperial de la Constantinopol a urcat răul Iulian, nepotul Marelui Constantin, care după puţină vreme de la învestitura lui s-a şi lepădat de Sfînta Credinţă şi s-a numit apostat, s-a întîmplat ca şi unii din Aretusele Siriei să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la păgînism.

Acela a fost momentul cînd s-au ridicat împotriva cetăţeanului Marcu, care distrusese acel templu, pretinzîndu-i ca fie să reclădească templul, fie să plătească cetăţii o sumă mare de bani. Cum bătrînul Marcu a respins ambele pretenţii, el a fost biciuit, batjocorit, defăimat, şi tîrît pe străzile cetăţii. După aceea i-au tăiat urechile cu un fir de aţă tare.

Apoi l-au despuiat de haine, l-au uns cu miere, şi l-au lăstat legat de un copac în arşiţa verii astfel încît să fie omorît de veninul tuturor insectelor înţepătoare şi otrăvicioase. Mucenicul lui Hristos a îndurat toate fără jeluire. Marcu era foarte înaintat în vîrstă, dar chipul lui strălucea asemenea celui al unui Înger.

Idolatrii păgîni în cele din urmă şi-au redus din ce în ce mai mult pretenţiile lor băneşti faţă de Marcu, la o sumă atît de mică, încît şi cel mai sărac ar fi putut-o da, dar Marcu a refuzat să acorde chiar cel mai neînsemnat gologan scopului celui drăcesc.

Răbdarea lui i-a impresionat puternic pe cetăţenii oraşului, care au început să-l admire şi pe care a început să-i doară pentru el. Aceşti cetăţeni, care provocaseră de fapt martiriul bătrînului Marcu, în cele din urmă şi-au redus la zero pretenţiile lor băneşti, numai şi numai în scopul de a i se lăsa lui Marcu viaţa, în cele din urmă, ei l-au eliberat, şi unul cîte unul s-a pocăit, a luat sfaturile lui, şi s-a întors la Credinţa lui Hristos. În acelaşi timp, în cetatea Heliopolis de la picioarele Muntelui Liban, Chiril diaconul a suferit la fel pentru aceleaşi pricini. În vremea în care creştinismul s-a bucurat de libertate, diaconul Chiril a distrus unele temple păgîneşti, lucru pentru care a fost torturat cu sălbăticie mai tîrziu, sub Iulian apostatul.

Atît de sălbăticiţi în lucrarea diavolului au fost torţionarii lui cei păgîni, încît atunci cînd l-au ucis, i-au sfîşiat măruntaiele cu dinţii. În aceleaşi zile ale muceniciei Sfîntului Chiril au mai luat mucenicia şi alţii. Au fost din aceia ale căror trupuri păgînii le-au tăiat mădular cu mădular, le-au amestecat cu ovăz şi le-au dat spre mîncare porcilor. Dar pe aceştia pedeapsa năprasnică a lui Dumnezeu nu a întîrziat să-i lovească: căci toţi dinţii le-au căzut, şi în văzul şi înaintea tuturor celor care le-au văzut sălbăticia din gura lor ieşea o duhoare grea şi urîtă, cu neputinţă de suportat, ca o pedeapsă pentru toţi cei din jur.

Ioan a fost fiul lulianei, o femeie creştină din părţile Armeniei. Tînăr fiind, el şi-a lăsat casa părintească şi s-a retras în pustie, arzînd de focul iubirii dumnezeieşti. Acolo el mai întîi s-a dat pe sine cu totul în grija unui povăţuitor îmbunătăţit, cuviosul Farmutie, un plăcut al lui Dumnezeu de El învrednicit să-şi primească pîinea zilnică din mîinile unui Înger.

Mult vieţuind în preajma bătrînului şi mult fiind povăţuit de el, tînărul loan s-a retras mai apoi în pustia cea mai dinlăuntru. El s-a pogorît într-un puţ secat unde a petrecut zece ani în postiri, privegheri şi rugăciune. Sfîntul Farmutie venea la dînsul şi îi aducea din pîinea pe care el o primea de la Înger.

Aşa ca să nu se mîndrească, Sfîntul Înger nu a voit să îi aducă el însuşi pîinea tînărului loan, ci a voit mai bine să i-o dea prin mîna bătrînului său, Farmutie. După zece ani de vieţuire prea aspră în acel puţ secat, Sfîntul loan a trecut la Domnul, înfăţişîndu-se cu sufletul înaintea Lui. Sfintele lui moaşte curînd s-au dovedit a fi lucrătoare de minuni.

El a trăit şi s-a proslăvit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor în veacul al patrulea.

Domnul nostru Hristos, Căpetenia biruitorilor,

Pre toţi biruitorii cei din veac la Sine îi adună,

Pre toţi biruitorii luptători ai Sfintei Credinţe,

Şi credincioşi Lui, pînă la moarte.

Pre toţi cei care, schingiuiţi fiind,

Cu mulţumire laudă lui Dumnezeu Îi aduc.

Pre toţi cei care, scuipaţi fiind,

Cu mulţumire laudă lui Dumnezeu Îi aduc,

Socotind scuiparea cunună de laudă.

Pre toţi cei care, huliţi şi schingiuiţi fiind,

În chinuri putere află încă, plini de milă,

Să-i povăţuiască pe alţii,

De la calea păcatului, la calea vieţii.

Pre toţi cei care, în chinuri pironiţi fiind,

Putere au de milă,

Şi de bucurie, la bucuria aproapelui,

Şi de plîns, la durerea celui necăjit.

Pre toţi cei care, de-a lungul vieţii pururi

Chinuiţi fiind,

Putere la El găsesc

Pre ei înşişi de la orice rău

Să se oprească.

De la orice faptă, sau cuvînt, sau gînd,

De la orice lăcomie,

A minţii sau a pîntecelui.

Pre toţi cei care trupului lor

Nu voiesc a-i face pe plac,

Ci ca pe o căruţă vremelnică îl au

În alergarea către războiul

A cărui biruinţă e Cerul;

Căruţă ce duce sufletul de Dumnezeu dăruit

Întru păstrarea Credinţei, către Cer.

Căruţă ce duce pre biruitor la Cer,

În Împărăţia Domnului biruitorilor

Acolo unde împreună cu ai Săi biruitori

Care nu sînt din această lume Biruitorul Dumnezeu Domnul împărăteşte în veac.

Spiritştii zilelor noastre acceptă orice manifestare a duhului malefic ca venind de la Dumnezeu, şi ca pe o probă zdrobitoare că Dumnezeu: li s-a arătat. Am cunoscut odată un monah în vîrstă de optzeci de ani pe care toţi îl respectau ca pe un mare povăţuitor duhovnicesc.

Cînd i-am pus întrebarea: Aţi văzut vreodată în viaţa dumneavoastră vreo probă, vreun obiect care să puteţi afirma că vine din viaţa cealaltă? Monahul mi-a răspuns: Nu, niciodată în zilele mele, slavă veşnică fie marii milostiviri a Domnului în veac.

Văzîndu-mă uimit de cuvintele lui, bătrînul cuvios a adăugat: M-am rugat cu stăruinţă lui Dumnezeu ca nimic de acest fel să nu mi se înfăţişeze vreodată, aşa încît să nu existe nici cel mai mic pericol să cad în înşelare, şi să-l primesc pe satan ca şi cînd ar fi înger de lumină.

Pînă acum S-a îndurat Dumnezeu de mine şi mi-a ascultat rugăciunea. Mai este un exemplu care arată cît de smeriţi şi de prudenţi erau bătrînii îmbunătăţiţi cei de demult. Odată un diavol îmbrăcat ca un înger de lumină s-a înfăţişat unui nevoitor monah şi i-a zis: Eu sînt Arhanghelul Gavriil, şi am fost trimis la tine.

La aceasta fratele a răspuns: Vezi dacă nu cumva ai fost trimis la altul. Căci eu nu sînt vrednic să văd chip de Înger. La aceste cuvinte diavolul s-a topit ca un fum, nemairămînînd nimic.

Să luăm aminte la Mîntuitorul Hristos Care moare:

La cum întunericul în acel ceas a cuprins totul;

La cum toţi cei de la piciorul Crucii au rămas îngheţaţi de spaimă;

La cum centurionul cuprins de groază a strigat: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta! (Matei 27:54).

La cum s-a împlinit prorocia Domnului privitoare la moartea Lui.

Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale Sfinţilor adormiţi s-au sculat (Matei 27:52).

O, năpraznic semn! Căci iată, trupurile cele moarte de demult ale Sfinţilor bărbaţi şi femei L-au recunoscut pe Cel Care a murit în chinuri pe Cruce - dar sufletele cele moarte ale bătrînilor iudei nu L-au recunoscut! Zidirea în întregul ei s-a cutremurat, dar numai sufletele criminale ale lui Anania, Caiafa şi Irod nu s-au cutremurat!

Iată că drepţii cei morţi de demult s-au arătat mai simţitori decît viii cei păcătoşi. Căci cum ar fi putut rămîne nesimţitori Sfinţii cei de demult adormiţi cînd pietrele înseşi nu au putut rămîne nesimţitoare? Cum s-ar fi putut ca, în timpul acestui eveniment care a cauzat pămîntului să se cutremure şi soarelui să-şi ascundă razele lui, trupurile oamenilor să doarmă în morminte - să doarmă în morminte ele, care împliniseră Legea Veche, care nădăjduiseră în El pentru viaţă, care prorociseră despre El şi închiseseră ochii în nădejdea venirii Lui?

O, cumplit păcat! O, mare este nădejdea noastră, a celor care nădăjduim în înviere! Căci, de ar fi să ne luăm după credinţa noastră cea puţină şi după slăbiciunea noastră, ne-am putea spune: Cu adevărat, Hristos Domnul nostru a înviat, dar oare noi, vom putea oare învia şi noi? Căci Hristos a înviat prin propria Lui putere, dar noi, ce putere avem noi ca să putem învia? Căci cine poate spune dacă Hristos va voi să ne învieze şi pe noi cu puterea Lui? Dar iată aici mîngîierea, iată aici dovada: Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale Sfinţilor adormiţi s-au sculat. Iată că moartea nu a putut să nimicească nici pe oamenii cei obişnuiţi.

Iată aici dovada că cei aflaţi mult mai jos decît Mîntuitorul Hristos nu au rămas morţi precum pietrele, ci s-au sculat vii precum Îngerii. Aceasta înseamnă că pînă şi trupurile noastre se vor ridica odată vii din mormintele lor; aceasta înseamnă că şi noi odată vom fi vii, inclusiv cu trupurile.

Căci toate cele zise de Mîntuitorul sînt confirmate de un şuvoi de nenumărate dovezi. Cunoscînd slăbiciunea credinţei noastre, El a dovedit ca adevărată prorocia învierii nu doar prin propria Sa înviere, ci şi prin învierea multor trupuri din mormintele lor, la vremea Răstignirii Sale.

O, fraţilor, vine curînd vremea cînd nici unul dintre noi nu va mai putea afla nici cea mia mică scuză pentru că nu a crezut în viaţa după moarte! O Atotmilostive şi Stăpîne Doamne, întăreşte pre credincioşii Tăi întru Dreapta Credinţă şi adu-i la credinţă pe cei necredincioşi, căci Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin!