Sfîntul Hrisant a fost fiul lui Polemius, distins patrician care se stabilise la Roma venind din Alexandria. Fiu al unor părinţi ce aparţineau marii aristocraţii, Hrisant a studiat la cele mai înalte şcoli, cu preceptorii şi profesorii cei mai învăţaţi şi mai celebri. Dar înţelepciunea lumii nu a avut darul să convingă mintea lui de adevărul mai adînc al vieţii după care înseta sufletul său.

Din cauza aceasta, el suferea, fiind profund nefericit. Dar Dumnezeu, Proniatorul a tot şi a toate, a cunoscut inima lui Hrisant şi a mîngîiat-o. Într-o bună zi i-a căzut în mîini un exemplar al Sfintelor Evanghelii care includea şi Faptele Apostolilor. Citindu-le, în inima lui Hrisant a strălucit adevărul, şi el a dorit de îndată un învăţător, pe care l-a găsit în persoana lui Carpofor, care l-a învăţat cu pricepere şi l-a botezat.

Acest lucru nu a fost pe placul lui Polemius, tatăl tînărului, care a făcut tot posibilul să-l îndepărteze pe fiul lui de la credinţa în Hristos. Nereuşind, întunecatul tată a încercat mai întîi să-l corupă, aducîndu-i alături o femeie desfrînată. Dar Hrisant a fost mai tare şi a biruit, păstrîndu-şi castitatea.

Atunci tatăl l-a silit să o ia în căsătorie pe Daria, o tînără păgînă. Dar Hrisant a sfătuit-o pe Daria să îmbrăţişeze Credinţa în Hristos, şi să fie de acord să trăiască împreună cu el ca frate şi soră, afişînd în afară viaţa obişnuită a căsătoriţilor.

După moartea tatălui său Hrisant a început să-L mărturisească pe Hristos pe faţă şi să vieţuiască în văzul lumii aşa cum se cuvine unui creştin, aşa făcînd şi întreagă casa lui, soţia lui Daria, şi toate slugile. În timpul domniei lui Numerian au venit şi prigonirile, iar Hrisant şi Daria au fost cumplit chinuiţi pentru credinţa lor în Hristos. Chiar torţionarul Claudius, văzînd puterea şi răbdarea acestor nobili mucenici precum şi minunile care se întîmplau în timpul agoniei lor, a îmbrăţişat credinţa în Hristos împreună cu toată casa lui.

Pentru aceasta Claudiu a fost omorît prin înecare. Amîndoi fiii lui au fost de asemenea omorîţi prin decapitare. Soţia lui, după ce şi-a rostit rugăciunile, a fost omorîtă prin spînzurare. Daria a rămas atît de neclintită în torturile sălbatice la care a fost supusă, încît păgînii au început să strige: Daria este zeiţă! La urmă torţionarii au hotărît ca Hrisant şi soţia lui Daria să fie îngropaţi de vii în gropi adînci, astupate cu pietre: aşa s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu aceste suflete nobile, mai tari decît diamantul.

Mai tîrziu, deasupra acestei gropi s-a înălţat o Biserică. Dar pînă atunci, creştinii obişnuiau să se strîngă într-o peşteră situată lîngă această groapă, unde făceau rugăciuni întru pomenirea Mucenicilor Hrisant şi Daria.

Auzind aceasta, paginii au atacat obştea creştinilor, i-au omorît pe toţi, şi au astupat peştera. Omorîndu-i, păgînii nu au făcut decît să trimită în Împărăţia Cerurilor pe această Sfîntă obşte a creştinilor iubitori de Hristos şi de Mucenicii Lui.

Slăviţii mucenici Hrisant şi Daria, precum şi obştea creştinilor cea împreună cu dînşii, printre care Diodor Preotul şi Marian diaconul, au luat mucenicia pentru Hristos la Roma, la anul 284 după Hristos.

Sfîntul Panhariu s-a născut în locul numit Villach, din Germania (Austria, astăzi).

El a fost un ofiţer de rang înalt la curtea lui Diocleţian şi Maximian. Iniţial el nu a crezut în Hristos, dar mai pe urmă, la sfaturile mamei şi surorii lui, el s-a întors la Credinţa în Hristos şi a luat mucenicia pentru aceasta la anul 302 de la întruparea Mîntuitorului pe pămînt.

Sfîntul Hrisant pe soţia lui Daria o sfătuieşte: Minciuna la spate departe arunc-o, Fecioară,

Şi chipul cioplit Dumnezeu nu-l socoti; Lumea adevărul nu-l va putea grăi niciodată.

Hristos Dumnezeu singur, El este Adevărul,

Unul Dumnezeu nevăzut este adevărul, Adevărul Preasfintei Treimi.

El a făcut toate cîte sînt şi se văd, și oştirile celor fără de trup.

Iar peste toată zidirea pe om l-a creat şi stăpîn l-a făcut.

Cel Unul, Viu şi Nemuritor, din pămînt dă viaţă spre folosinţa oamenilor.

El pe ei îi îmbracă bogat cu duh puternic.

Bogăţie duhovnicească îmbelşugată

Ne este nouă sufletul nostru,

Îmbrăcat în ţărîna acestui trup.

De suflet să grijim cu dragoste,

Iubită Daria,

Precum Hristos a grijit

De Mireasa Lui, Biserica.

O, fecioară, dispreţuieşte trupul,

Căci el nu duce decît

La durere şi la suspin.

Dumnezeu la vasul gol al trupului nu cată,

Ci El voieşte floarea cea scumpă

Ce creşte din el.

O, fecioară, iată noi

Cu moartea sîntem înveşmîntaţi,

Iată moartea mîine ne culege:

Să ne împodobim aşadar sufletele

Cu floarea scumpă a virtuţilor,

Să semănăm sămînţa scumpă

A florii virtuţilor

Cu credinţă în Hristos,

Să o acoperim cu nădejde

Şi cu dragoste,

Să o udăm cu Duhul de Viaţă Dătător,

Să o plivim de buruienile păcatului,

Şi să o lăsăm să crească frumos,

Floare a evlaviei,

Floare a milostivirii,

Floare a pocăinţei,

Floare a răbdării,

Floare a înfrînării,

Floare a ascultării.

Cîntare a cerului este sufletul tău, Fecioară.

Fie sufletul tău, Fecioară,

Grădină înflorită de mai îmbălsămată.

În ea Dumnezeu locuiască,

Cel Care Sieşi a zidit-o.

Fecioara Daria

Pe logodnicul ei soţ

Hrisant îl ascultă,

Şi cu dragoste sufletul

Prin el lui Hristos şi-l cunună.

Ea trupul la chinuri şi-l dă,

Cu Hrisant împreună,

Soţul ei, duhovnicescul ei frate iubit.

Pe ei Dumnezeu în Rai îi sădeşte

În Grădina cea scumpă,

Raiul mult iubit.

Acea milă a lui Dumnezeu care ne învie pe noi şi împotriva căreia noi mai după aceea păcătuim, este mult mai mare decît mila cea dintîi, pe care El ne-a arătat-o încă mai înainte ca noi să fim zidiţi, înainte ca noi să fim. O, slavă milostivirii Tale, lubitorule de oameni! Aşa grăieşte Sfîntul Isaac Sirul.

Prin aceste cuvinte el voieşte să spună că mila pe care a arătat-o Dumnezeu oamenilor prin Hristos Cel Care ne-a mîntuit din moartea păcatului şi a trupului este mai mare decît aceea prin care ne-a zidit la început, din nimic. Cu adevărat, aşa este.

Căci oare nu aşa se întîmplă şi pe pămînt, cu oamenii? Mai mare este milostivirea părintelui care îl primeşte înapoi pe fiul cel preapăcătos care se pocăieşte, iertîndu-l, spălîndu-l, curăţindu-l, şi facîndu-l din nou moştenitor al averilor părinteşti, decît dragostea cea dintîi, pe care a avut-o pe cînd fiul de abia se născuse.

Cînd tînărul Panhariu, înconjurat de slava şi onorurile imperiale, s-a lepădat de Hristos, maica lui i-a scris o scrisoare plină de durere. De ce să te temi de oameni?, îi scria mama lui; Ci teme-te mai curînd de înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu. Mai bine ţi-ar fi fost ţie să mărturiseşti înaintea tuturor puternicilor lumii printre care trăieşti credinţa în Unul Dumnezeu, Unul Domn Iisus Hristos, decît înaintea lumii să te lepezi de El.

Au nu ţii minte cuvintele Lui care zic: Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10:33)? Citind scrisoarea mamei lui, lui Panhariu i-a fost ruşine, şi-a venit întru sine, şi s-a dus şi L-a mărturisit pe Hristos înaintea împăratului şi a întregii curţi luînd moarte de mucenic şi învrednicindu-se de slava lui Hristos în veci.

Astfel a născut încă o dată maica cea sfîntă pe fiul ei iubit, Panhariu, fâcîndu-i-se ei naşterea de a doua bucurie nemăsurat mai mare decît cea dintîi.

Să luăm aminte la Mîntuitorul Hristos ţintuit pe Cruce:

La cum a suferit El agonia Crucii;

La cum I-au dat oţet şi fiere atunci cînd a zis că îi este sete;

La cum acei sălbatici oameni de la piciorul Crucii nici nu se gîndeau la suferinţa Lui, ci aruncau sorţi pentru hainele Lui.

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24:30).

Dar ce fel de semn va fi semnul Fiului Omului, care odată s-a arătat doar pentru puţină vreme? Acest semn este Sfînta Cruce, care se va arăta mai strălucitoare decît soarele, aşa cum s-a înfăţişat ea şi asupra Ierusalimului, preţ de cîteva ceasuri, înainte de venirea la putere a unui mai înainte antihrist - în persoana lui Iulian apostatul.

Dar în loc de orice predică, să cităm aici pe larg din scrisoarea adresată de Sfîntul Chirii al Ierusalimului împăratului Constanţius, fiul Marelui Constantin şi predecesorul lui Iulian apostatul, în legătură cu acest Sfînt Semn care tocmai atunci se înfăţişase înaintea ochilor tuturor şi în plină zi pe cerul Ierusalimului: Căci în chiar aceste zile, o, împărate, la Sfînta Duminică a Cincizecimii ce s-a întîmplat la Nonele din Mai, pe la ceasul al treilea, o Cruce uriaşă de lumină a apărut pe cer deasupra Golgotei, întînzîndu-se pînă la muntele Măslinilor. Minunatul acesta semn nu a fost văzut doar de unul sau doi, ci pe ea au văzut-o cu ochii lor toţi locuitorii Ierusalimului.

Nici a trecut repede ca o nălucă, aşa cum şi-au închipuit oamenii că se va întîmpla, ci a rămas aceeaşi, strălucind limpede şi tare pe cer preţ de cîteva ceasuri, întunecînd cu desăvîrşire lumina soarelui. Căci fără îndoială razele soarelui ar fi biruit strălucirea ei, dacă această strălucire ar fi fost mică; dar nu, strălucirea Semnului a fost atît de mare, ea a întrecut-o atît de mult pe a soarelui, încît poporul de spaimă a năvălit în Sfînta Biserică, de spaimă, dar şi de bucurie la vederea Slăvitului Semn.

Ei au curs înăuntrul Bisericii, tineri şi bătrîni, bărbaţi şi femei de toată vîrsta, şi nu doar Creştini, ci chiar şi păgîni dintre cei care au fost călători în Ierusalim, toţi cîntînd cu o singură gură cîntare de laudă lui Dumnezeu Făcătorul minunilor, lui Hristos Stăpînul nostru, Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu; aceşti păgîni au aflat cu adevărat prin trăirea vieţii şi au mărturisit cu un suflet şi ca şi cu o gură că Sfînta învăţătură Creştină nu stă în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii (I Cor 2:4); că ea cu adevărat nu se predică doar de către om, ci este mărturisită şi de sus din ceruri, de către Dumnezeu însuşi, căci, luînd obîrşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei care au ascultat-o, împreună mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfînt, împărţite după a Sa voinţă (Evrei 2:3-4).

Aşa să ştie luminata ta împărăţie, împărate, că noi nu am voit să tăcem despre această mare minune, ci am voit să o aducem îndată în auzul puterniciei tale, prin această scrisoare. O, fraţilor, nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu: nici a descoperi cele create în faţa ochilor oamenilor, nici a crea din nimic! Dar pentru noi de cea mai mare însemnătate este că El voieşte să răscumpere din păcat şi din moarte sufletele noastre, şi să ne dăruiască viaţa veşnică. Pentru aceasta se cuvine să ne rugăm înaintea Feţei Lui, fără încetare, zi şi noapte.

O Atotputernice şi Atotmilostive Doamne, Ţie se cuvinte toată slava şi mulţumita în veci, Amin.