Nepătrunse sînt căile pe care îi poartă Dumnezeu pe cei care doresc din tot sufletul să-I placă Lui şi să împlinească Legea Lui cea Sfîntă. În timpul împăratului Honorius a trăit la Roma Eufimian, un demnitar de rang foarte înalt, respectat de întreaga cetate, şi foarte bogat, împreună cu soţia lui Aglae, duceau amîndoi o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Deşi foarte bogat, Eufimian şi soţia lui luau masa o singură dată pe zi, după apusul soarelui. Această binecuvîntată familie aveau un unic fiu, pe Alexie. Cînd a ajuns la vîrsta cuvenită, Eufimian l-a cununat pe Alexie cu o fecioară încuviinţată, dar împotriva voinţei tînărului. De aceea, chiar din seara nunţii, Alexie a părăsit în taină nu doar legătura pe care nu a dorit-o, ci şi casa părinţilor săi. El s-a îmbarcat într-o corabie cu care a plutit pînă în cetatea Edessei din Mesopotamia, unde se afla minunata icoană, cunoscută în toată creştinătatea, a chipului Mîntuitorului, trimisă acolo de Mîntuitorul însuşi, la dorinţa Regelui Abgar.

Închinîndu-se înaintea acestei minunate icoane, Alexie s-a înveştmîntat în straie de cerşetor şi astfel a vieţuit el în acea cetate timp de şaptesprezece ani, neîncetat rugîndu-se lui Dumnezeu din pridvorul Bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cînd li s-a făcut cunoscut celorlalţi că acesta este un om al lui Dumnezeu, el s-a înspăimîntat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte, şi în taină a plecat şi de acolo, îmbarcîndu-se în corabie, Sfîntul a voit să ajungă în Laodiceea.

Dar potrivit minunatei Purtări de Grijă a lui Dumnezeu, corabia a fost luată de vînturi şi purtată pe ape chiar pînă la Roma. Văzînd în această întîmplare degetul lui Dumnezeu, Alexie a hotărît să meargă la casa tatălui său şi acolo, sub chip de străin, să-şi petreacă în continuare cu pocăinţă cealaltă vreme a vieţii sale.

Tatăl lui nu l-a recunoscut, dar milostiv fiind, i-a îngăduit să locuiască în curţile sale, într-o mică colibă. Sfîntul Alexie a rămas în această colibă timp de alţi şaptesprezece ani, hrănindu-se numai cu pîine şi cu apă. Batjocorit de slugi în nenumărate feluri, el a îndurat toate pînă la sfîrşit.

Cînd i s-a apropiat sfîrşitul, el a alcătuit o scrisoare, a strîns-o în mînă, şi întinzîndu-se, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu în ziua de 17 martie a anului 411 după Hristos. În acelaşi moment, de faţă fiind împăratul şi patriarhul, o vedenie s-a arătat în Biserica celor doisprezece Apostoli, ca un glas mare care a grăit şi a zis: Căutaţi-l pe omul lui Dumnezeu. La scurt timp după aceea s-a descoperit că acest om al lui Dumnezeu locuia în casa lui Eufimian. Împăratul, împreună cu patriarhul şi cu tot clerul şi curtea imperială au sosit la casa lui Eufimian, şi discutînd din destul, au înţeles că acel om al lui Dumnezeu este cerşetorul pe care îl primise Eufimian în curţile sale cu şaptesprezece ani în urmă.

Cînd au intrat în colibă, ei l-au aflat pe Alexie răposat, dar faţa lui strălucea ca soarele. Au aflat în mîinile lui şi scrisoarea, şi aşa l-au cunoscut părinţii pe fiul lor Alexie. Aşa şi mireasa lui, care a trăit timp de treizeci şi patru de ani fără el, în deplina curăţie, l-a aflat pe soţul ei. Toţi se aflau în uimire şi durere de nedescris.

Dar după aceea s-au mîngîiat, văzînd cum Dumnezeu îi preaslăveşte pe aleşii Lui. La atingerea de Sfintele sale moaşte bolnavii se vindecau, căci din trupul lui izvora un mir bine mirositor. Trupul său a fost înmormîntat într-un sarcofag din piatră de marmură şi iasp. Sfîntul său cap se odihneşte în Biserica Sfintului Lavru din Peloponez.

Sfîntul Marin a fost soldat. Aprins de focul rîvnei dumnezeieşti, el nu numai că nu voia să aducă jertfe idolilor, dar şi pe ale altora le arunca şi le călca în picioare. Din această cauză Marin a fost tîrît în faţa tribunalelor, torturat şi ucis prin decapitare. Un anume senator, Astirius, îmbarcat într-o togă albă nespus de scumpă, a fost martor la chinurile lui Marin, pe care văzîndu-le, a fost cuprins şi el de focul dragostei dumnezeieşti al Credinţei în Hristos, Cel Care dăruieşte robilor săi atîta minunat curaj şi tărie; de aceea el chiar atunci a luat pe umerii săi pe mucenicul, l-a dus şi l-a îngropat cu cinste.

Văzînd aceasta, păgînii l-au ucis şi pe el, văzînd că este Creştin.

Toate cele pe care lumea le iubeşte

Alexie desăvîrşit le-a lepădat.

Spre Dumnezeu, pe calea cea strîmtă,

În luntrea vieţii el a plutit.

Mai întîi de dragul lui Hristos

El a dorit ca să fie sărac;

Apoi şi casa bogată a părinţilor săi

El o a părăsit.

Plecînd în pămînt străin,

Apoi iar întorcîndu-se,

Lui nici bogăţia

Şi nici sărăcia

Prilej spre păcat nu i s-au făcut.

Ci el pururea mintea la Dumnezeu

O a ridicat,

Cu rugăciune, postiri,

Şi credinţă tare

Care mişcă munţii din loc.

Maica lui Aglae,

Şi bătrînul tată Eufimian

Şi mireasa cea credincioasă,

De durere, vîrstă şi postiri topită,

Cu durere l-au plîns.

Slugile la acest cerşetor strigă si-l lovesc,

Dar cine este cerşetorul, ei nici nu bănuiesc.

Ei nici bănuiesc că acesta este

Însuşi moştenitorul stăpînului lor.

Însă despre acestea, moştenitorul, stăpîn, tace.

Căci el încă din tinereţe bogăţiile lui cele mari

Le-a dispreţuit,

Pentru ca moştenitor cereştii veşnicii să fie.

Sfîntul însă şi după a lui moarte

Nu poate să se mai ascundă,

Căci Domnul Însuşi

Î-l face cunoscut.

Căci cel care prin viaţa lui

Pre Domnul îl slăveşte,

Slăvit este la rîndul lui

De Dumnezeu.

Alexie pre Domnul Îl slăveşte

Şi de aceea preaslăvit Sfînt este el.

Cu adevărat om al lui Dumnezeu este el,

Acum şi pînă în veac.

De ce am venit noi pe acest pămînt şi care este scopul vieţii noastre în el? Scopul vieţii noastre pe pămînt este acela de a-L iubi pe Dumnezeu. El este acela de a ne strădui din răsputeri să-L iubim pe el, mai mult decît păcatul. El este acela ca, prin dragostea noastră mică şi nestatornică, să ne străduim măcar să răspundem marii şi statornicei Lui iubiri.

Doar iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna mare, pe cînd a noastră este întotdeauna şovăitoare. Dumnezeu îşi arată întotdeauna din belşug iubirea Lui, atît în ceruri, cît şi pe pămînt. Căci această viaţă scurtă ne este dată nouă ca o şcoală, iar ca examen ne este dat să ne punem întrebarea dacă vrem sau nu să răspundem cu iubire la marea iubire a lui Dumnezeu faţă de noi.

În fiecare ceas şi în fiecare zi a vieţii noastre, ni se cere să ne dovedim iubirea noastră faţă de Dumnezeu, zice Sfîntul Isac Sirul. Căci în fiecare ceas şi în fiecare zi îşi arată Dumnezeu marea Sa iubire faţă de noi. Da, în fiecare zi şi în fiecare ceas noi stăm la mijloc între Dumnezeu şi păcat.

Ori ne înălţăm pînă la Îngeri dăruindu-I lui Dumnezeu iubirea noastră, ori ne pogorîm pînă la iad nedîndu-I-o, şi făcînd voia diavolului. Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu, L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decît i-a iubit pe aleşii lui părinţi, pe aleasa lui mireasă, şi toate bogăţiile în care se născuse.

El a petrecut şaptesprezece ani ca un cerşetor departe de casa lui părintească şi de părinţii lui, şi alţi şaptesprezece ani i-a petrecut ca un sărman şi necunoscut în curţile părinţilor săi, şi ca un dispreţuit şi batjocorit de toate slugile părinţilor lui.

El toate acestea le-a făcut pentru iubirea lui Dumnezeu. Milostivul Dumnezeu a răspuns cu îmbelşugată iubire la iubirea acestor treizeci şi patru de ani de suferinţe. El i-a dăruit robului Său Alexie veşnica răsplată şi bucurie, primindu-l în slava Îngerilor săi celor din ceruri, dar răsplătindu-l şi cu slava facerii de minuni printre oamenii cei credincioşi, pe pămînt.

Să luăm aminte la Domnul Hristos de pe Golgota:

La cum soldaţii Îi scot hainele Sale, iar El rămîne tăcut, fără să Se apere;

La cum L-au ţintuit în piroane de fier de lemnul crucii, iar El a rămas tăcut, fără să Se apere;

La cum, cu zarvă mare şi cu gălăgie, au ridicat în picioare lemnul crucii şi L-au ţintuit în pămînt, iar Domnul a rămas tăcut.

Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată pînă la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului (Matei 24:27).

A doua venire a Domnului nostru Hristos va fi o venire în toată puterea slavei. Domnul nostru a arătat şi a repetat aceasta de multe ori. Aici El ne spune mai amănunţit cu ce se va asemăna a doua Lui venire. El ne spune că ea va fi asemenea fulgerului. Prin această asemănare, El ne arată care sînt cele cinci caracteristici ale Slăvitei Sale a doua Veniri: Prima este aceea că a doua Venire va fi neaşteptată precum fulgerul.

Căci ne mai zice Domnul şi în altă parte: Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25:13). A doua caracteristică a celei de a doua Veniri este că ea va fi strălucitoare precum fulgerul. De strălucirea aceea stelele şi soarele se vor întuneca, întregul univers îşi va pierde strălucirea şi va pieri sub lumina mai puternică a Feţei Lui.

Faţa păcătosului chiar şi acum, în această lume, este urîtă, întunecată şi respingătoare; cu atît mai mult vor păli preaurît feţele păcătoşilor atunci, cînd vor fi izbite de lumina cea cerească! De aceea ne povăţuieşte El stăruitor să ne ţinem candelele sufletelor noastre mereu aprinse şi împodobite cu untuldelemn al iubirii şi milosteniei. O, fraţilor, să nu ne fie nouă a ne afla întru întuneric în acel înfricoşat ceas!

A treia caracteristică a celei de a doua Veniri este că ea va veni întru putere, aidoma fulgerului. Căci însuşi Domnul arată aceasta, zicînd că Fiul Omului va veni pe nori, cu putere multă şi cu slavă (Marcu 13:26).

A patra este aceea că ea se va face deodată înaintea ochilor întregii lumi, de la toate marginile pămîntului. Adică, El nu va mai veni, precum întîia oară, doar înaintea ochilor ucenicilor Lui, sau poporului Lui, sau patriei sau oraşului Lui, ci va apărea precum fulgerul năprasnic şi uriaş înaintea tuturor popoarelor, şi întregului pămînt în aceeaşi clipă. Ochii întregii omeniri Îl vor vedea în acelaşi timp.

A cincea caracteristică a celei de a doua Veniri este aceea că, precum fulgerul premerge furtunii năpraznice şi grindinei, aşa şi Venirea Sa a doua va preceda înfricoşata Judecată care pentru drepţi şi credincioşi va fi ca ploaia bună şi mult dorită peste pămîntul însetat; iar pentru cei necredincioşi şi nedrepţi, ea va fi ca o grindină pierzătoare.

De aceea să ne pregătim, fraţilor, căci norii mîniei se adună deasupra noastră din ce în ce mai deşi, iar fulgerul dumnezeiesc de acum ne poate trăzni cu adevărat în fiecare clipă.

O Doamne, Preaslăvite şi înfricoşate, dăruieşte untdelemn în candelele sufletelor noastre, ca nu cumva să ne aflăm întru întunericul cel mai dinafară la venirea veşnicei Tale Lumini, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.