Pomenirea Sfîntului Nichifor, Patriarhul Constantinopolului
Sfîntul Nichifor a păstorit Biserica lui Hristos cu mare rîvnă şi înţelepciune, fiind unul dintre cei mai mari Arhipăstori ce au stat vreodată pe scaunul patriarhal al Constantinopolului. Cînd Leon Armeanul s-a ridicat împotriva icoanelor, singur Sfîntul Nichifor a stat pe faţă împotriva împăratului. El mai întîi l-a sfătuit în taină şi cu blîndeţe pe împărat, dar mai pe urmă l-a dat fără teamă pe faţă. De aceea depravatul împărat l-a surghiunit în insula Prokenesis. Pe această insulă se afla o mînăstire pe care Sfîntul Nichifor o ridicase în cinstea Sfîntului Teodor.
Mărturisitorul Ortodoxiei, Sfîntul Nichifor, a rămas în această mînăstrie timp de treisprezece ani, unde a şi murit. Trecerea lui la cele veşnice s-a întîmplat la anul 827 după Hristos. După aceea, pierind toţi împăraţii iconoclaşti iar la cîrma imperiului aflîndu-se Mihail cu maica lui Teodora, pe scaunul patriarhal al slăvitului Constantinopol s-a reîntors Patriahrul Metodie.
Acesta a mutat Sfintele moaşte ale Sfîntului Nichifor de la Prokenesis la Constantinopol la anul 846, aşezîndu-le mai întîi în Biserica Sfintei înţelepciuni a lui Dumnezeu (Sfînta Sofia) - de unde Sfîntul Nichifor şi fusese surghiunit - iar mai apoi în Biserica celor Doisprezece Apostoli.
Praznicul cel mai important al Sfîntului Nichifor este în ziua de 2 iunie, şi apoi iar în ziua de 13 martie, cînd se prăznuieşte descoperirea şi mutarea Sfintelor lui moaşte nestricăcioase. Tot pe 13 martie Sfîntul Nichifor fusese izgonit din scaunul său, dar după 19 ani în aceeaşi zi Sfintele lui rămăşiţe au fost readuse în Capitoliu.
Pomenirea Sfintei Muceniţe Cristina cea din Persia
Pentru mărturisirea neclintită a credinţei ei în Hristos ea a fost torturată cu cruzime în Persia, în veacul al patrulea. De la aceste schinghiuri şi biciuiri neîncetate ea a slăbit atît de mult, încît a murit.
Sufletul ei, lăsînd în urmă trupul ei torturat, a intrat în bucuria lui Hristos, Împăratul şi Stăpînul.
Pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Publiu
Acest Sfînt Sfinţit mucenic a fost succesorul Sfîntului Dionisie Areopagitul la scaunul episcopal al Atenei. Episcop fiind, el a fost prins, torturat şi decapitat de păgâni, în veacul al doilea.
Dar după aceste chinuri de puţină vreme, el a moştenit viaţa veşnică.
Cîntare de laudă la cetatea Constantinopolului, slăvită cetate
Lîngă malul Bosforului albastru se înalţă.
Cu slava ta, care alta se va putea asemăna vreodată?
Tu ai fost înfricoşat cîmp de bătălie
Pe care au luptat oştirile Duhului,
Mulţimea Sfinţilor lui Dumnezeu,
Contra ereticilor hulitori.
Tu ca un ciur i-ai cernut
Veacuri la rînd,
Vădindu-i pe apostaţi,
Dar şi pe Sfinţii lui Dumnezeu.
Dar şi tu însăţi, slăvită cetate,
Cu multe păcate te-ai întinat.
Da, te-ai întinat,
Tu, cea Sfinţită de valuri de sînge martiric,
Căci cine ţi-ar putea număra vreodată
Numărul nesfîrşit de eroi ai duhului,
Cine ar putea număra vreodată
Mulţimea tainelor şi vederilor dumnezeieşti
Care s-au descoprit întru tine?
În tine se pogorau Îngerii lui Dumnezeu,
Iar oameni Sfinţi precum Îngerii,
Din tine la cer se înălţau.
Maica Domnului nostru însăşi,
De multe ori în tine pogora,
Pe bolnavi să-i vindece,
Pe cei în primejdii să-i ferească.
Da, mulţimea Sfinţilor încă
Deasupra cerului tău se adună
Ducînd la Cel Preaînalt
Rugăciunile copiilor tăi.
O, mulţimea Sfinţilor care s-au ales
Dintre fiii tăi!
Atît de mulţi sînt ei,
Precum sînt crinii lîngă crini şi Sfinţii lăngă Sfinţi!
Tu ai scris istorie cu roşu în calendar,
În tine Simbolul Credinţei noastre s-a alcătuit.
Despre tine aşa se poate spune:
Că între multele cetăţi tu eşti
Ca o literă de foc.
Tu lumea o ai luminat
Cu Credinţa cea Sfîntă.
Tu lumea o ai vindecat
De păgînătate şi erezie.
Mult chinuită, dar nu ucisă,
Tu încă nu ai murit.
Da, pentru aceasta te voi prăznui,
Cetate Sfîntă!
Mărturisitoare eşti tu,
Cu adevărat!
Slava ta o întrece pe a tuturor cetăţilor lumii,
Care au fost, sînt, şi vor fi;
Slava ta umple pămîntul şi cerul;
Căci fiecare suflet botezat
Ţie recunoştinţă mare veşnic îţi datorează.
Cugetare
Mari sînt creştinii în ale căror suflete arde o mare iubire pentru Hristos. O, cu adevărat, mari au fost acei creştini, acei de Dumnezeu purtători Părinţi şi Mucenici! Pentru mulţi dintre contemporanii noştri, lucrul acesta cu greu se poate măcar imagina.
Iată ce a mărturisit odată un astfel de mare Sfînt, Sfîntul Simeon Noul Teolog, înaintea obştii mînăstirii sale: Că în propria lui viaţă şi trăire s-au adeverit şi s-au împlinit cuvintele Mîntuitorului: Căci jugul Meu este blînd, iar sarcina Mea uşoară (Matei 11:29).
Sfîntul Simeon a zis: Credeţi-mă, fraţilor, cînd am scăpat la Dumnezeu, Mîntuitorul meu, nu am întîlnit în cale nimic întristător, greu sau de nesuportat. Singura mea durere şi tristeţe de nesuportat a fost că nu puteam găsi destule motive mulţumitoare ca să mor cît mai repede de dragul iubirii Hristosului meu.
Oare nu sînt astfel de suflete ca nişte focuri închise în vase de lut? Flacăra focului arde întotdeauna drept, cu vîrful spre cer. Să dăm doar la o parte capacul vasului de lut, şi flacăra va ţîşni în înălţime.
Luare aminte
Să luăm aminte la Mîntuitorul Hristos stînd la judecată înaintea lui Irod:
La cum Irod la început fusese foarte blînd, deoarece a vrut să-L vadă pe Hristos nu dintr-o necesitate duhovnicească, ci din curiozitate omenească;
La cum Irod sperase să-L vadă pe Iisus facînd vreo minune, dar a rămas înşelat văzîndu-L pe Stăpînul că nu răspunde nimic celor care Îl interogau;
La cum Irod L-a batjocorit pe Mîntuitorul, îmbrăcîndu-L într-o mantie lucitoare.
Predică despre reconcilierea celor răi, de dragul împlinirii răului
Şi în ziua aceea Irod şi Pilat s-au făcut prieteni unul cu altul, căci mai înainte erau în duşmănie între ei (Luca 23:12).
Din mijlocul batjocurii cu care Îl împroaşcă nelegiuiţii, Cel Drept face bine duşmanilor Săi, împăcîndu-i între ei. Este adevărat, această reconciliere nu este spre facerea vreunei fapte bune, ci spre unirea puterilor pînă atunci învrăjbite, întru prigonirea Celui Drept. Iată că astfel limba urii dintre ei s-a stins şi a murit: Aceasta a fost răsplata Dreptului către ei. Pilat şi Irod pînă în acea zi trăiseră în duşmănie.
Dar în ceasul în care Mîntuitorul a fost adus pentru judecată, atît înaintea unuia, cît şi înaintea celuilalt, ei, Irod şi Pilat, s-au împăcat. Domnul Păcii a adus pace între cei care se urau; pacea care i-a ajutat să-I pregătească Crucea. Căci El este Cel Care vine să Se aducă de bunăvoie jertfă pentru mulţi.
Chiar şi astăzi inşi care se urăsc între ei, fac îndată pace cînd e vorba să-L prigonească împreună pe Domnul. Mulţi sînt care se ucid între ei plini de ură, pînă cînd pomeneşti în mijlocul lor Numele Domnului. De îndată ce aud în urechile lor acest Nume, ei treptat fac pace deplină între ei, doar pentru a se arunca cu ură dezlănţuită împotriva acestui Sfînt Nume.
Este mai uşor nelegiuitului să-l tolereze pe alt nelegiuit, decît le este tuturor nelegiuiţilor împreună să-i tolereze pe drepţi. Le este mai uşor păcătoşilor să ajungă la înţelegere şi reconciliere cu alţi păcătoşi ca şi ei, decît să ajungă la înţelegere şi împăcare cu drepţii.
Chiar şi la nivelul ţărilor, între partide adesea se ridică aceeaşi problemă: indiferent cît de murdar se atacă reciproc, ele vor face de îndată pace dacă este vorba să decidă: ce loc să acorde Stăpînului Iisus Hristos în politica de stat? Să-I acorde oare locul întîi, aşa cum I se cuvine, sau mai degrabă să-I acorde ultimul loc, sau poate chiar nici unul? În astfel de probleme, cei care sînt duşmani de o viaţă vor face pace pe loc, numai şi numai în scopul ca Mîntuitorului să nu I se dea decît cel mult ultimul loc în diriguirea trebilor statului.
Aşa a fost şi cu cearta dintre partidele fariseilor şi saducheilor, care îndată s-au împăcat între ei cînd a fost vorba să-L prigonească pe Mîntuitorul.
Dar oare de unde înverşunarea aceasta a lor de a nu-I da Celui Care este cel mai nevinovat şi cel mai Necesar vieţii noastre - decît ultimul loc? De acolo, că pofta lor cea mai arzătoare este aceea de a-şi rezerva primele locuri lor. Aceasta au dorit-o şi fariseii şi saducheii, cînd fără să clipească s-au învoit la uciderea lui Hristos.
Aceasta au dorit-o şi Pilat cu Irod, aceasta a fost pofta comună care i-a determinat să se împace, aceasta a fost pofta care le-a arătat că este necesar să-L judece şi să-L omoare pe Hristos.
O, fraţilor, niciodată, să nu ne fie niciodată nouă a ne uni cu păcătoşii împotriva drepţilor! Ci mai curînd să căutăm noi în tot chipul pacea cu Dumnezeu, şi aceasta, cu o conştiinţă nepătată! O Doamne, ajută-ne nouă să dobîndim pacea aceasta, Căci Ţie se cuvine toată slava şi lauda în veci, Amin.