În timpul marilor prigoane împotriva creştinilor, mulţi dintre cei credincioşi scăpau ascunzîndu-se în munţi şi în peşteri. Aşa s-a întîmplat şi cu mama acestui Sfînt Codrat. Ea era însărcinată cînd a izbucnit prigoana. Fugind şi ascunzîndu-se, l-a născut pe Codrat într-o pădure şi a murit la scurt timp după aceea. Sfîntul Codrat a rămas de copil în grija Sfintei Pronii Dumnezeieşti şi Sfîntului Înger păzitor care l-au hrănit şi au avut grijă de dînsul, călăuzindu-l la tot pasul.

Sfîntul Codrat a crescut în sînul naturii şi în deplină singurătate. Cel care i-a hrănit pe israeliţi cu mană în pustie picura o rouă dulce şi pe buzele copilului Codrat. Cînd a împlinit doisprezece ani, acesta a intrat în cetate şi acolo nişte oameni buni l-au îndrăgit şi l-au luat cu ei, dîndu-l la învăţătură.

El a studiat ştiinţa medicală şi a ajuns să vindece bolnavii, cu remedii trupeşti, dar mai mult cu cele duhovniceşti aflate în puterea şi duhul rugăciunii îngemănate cu postul, cu care era obişnuit încă din copilărie. Cînd un nou val de persecuţii a izbucnit sub împăratul Decius, Sfîntul Codrat a fost adus la judecată şi aruncat în temniţă.

Cu el s-au mai aflat cinci împreună pătimitori, care au mărturisit şi ei Numele lui Hristos. Ei erau Ciprian, Dionisie, Anectus, Pavel şi Crescens. Toţi şase au fost tîrîţi pe străzile cetăţii de către păgîni, şi mai ales de copiii acestora. Ei au fost bătuţi cu ciomege iar în cele din urmă tîrîţi la eşafod.

Aici mucenicii s-au rugat lui Dumnezeu, după care au fost ucişi prin decapitare. Chiar din acel loc a izbucnit atunci un izvor de apă care se numeşte şi astăzi Codrat, rămînînd mărturia de neşters a muceniciei acestor şase Sfinţi nevinovaţi ai lui Hristos. Ei au luat mucenicia cu cinste în Corint, la anul 250 de la Întrupare, în timpul nelegiuitului împărat Decius şi al guvernatorului său lason.

Acest Sfînt Mucenic a fost un om nobil şi bogat, precum şi un creştin înflăcărat, neclintit în credinţă. În timpul persecuţiilor lui Valerian, cînd în temniţe au fost aruncaţi mulţime de creştini, Sfîntul Codrat acesta i-a mituit pe temniceri ca să poată intra la cei închişi pentru Hristos şi să le slujească, aducîndu-le multe feluri de hrană, îngrijindu-le rănile şi întărindu-i în credinţă.

Cînd aceşti întemniţaţi au fost aduşi înaintea judecătorului care a început să-i interogheze despre numele lor, patria lor, şi rangul lor, ei au rămas tăcuţi, fără să răspundă nimic. Atunci Sfîntul Codrat a ieşit pe dată cu îndrăzneală din spatele lor şi a strigat: După nume, sîntem Creştini; după naştere şi după rang, sîntem robi ai Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos; iar cetatea şi patria noastră este Împărăţia Cerurilor.

După această declaraţie, Sfîntul Codrat a fost şi el arestat şi decapitat împreună cu ceilalţi, după îndelungate şi sălbatice torturi.

Această Sfîntă Cuvioasă a fost mare patriciană la curtea imperială de la Constantinopol, în timpul împăratului lustinian. Rămînînd văduvă şi văzînd că împărăteasa Teodora o priveşte cu ochi răi, ea a părăsit în taină şi fără să mai stea pe gînduri Constantinopolul, şi s-a retras departe, ascunzîndu-se în pustia egipteană.

Acolo l-a aflat pe vestitul nevoitor Avva Daniel, care a tuns-o în cinul monahal şi a făcut-o cunoscută fraţilor sub numele de monahul famen Anastasie, aşa cum ea însăşi a dorit şi a cerut de la Avva Daniel, Avva binecuvîntînd aceasta. Căci ascunzîndu-se sub chipul de bărbat, ea putea fi mai bine apărată de cercetările împăratului, care trimisese ştafete în toată lumea, pe pămînt şi pe apă, ca să o afle.

În acea pustie Sfînta Cuvioasă Anastasia, părutul monah Anastasie, a dus o viaţă de zăvorită într-o chilie strîmtă, timp de douăzeci şi opt de ani. Ea a trecut la cele veşnice la anul 563. Înaintea morţii ei, Avva Daniel a văzut faţa ei strălucind ca soarele.

Anastasia patriciană

Slava, bogăţia, şi toată deşertăciunea acestei lumi

Pentru Hristos Dumnezeu le-a lepădat.

A ei viaţă întreagă

Lui Hristos Dumnezeu o a închinat.

Hristos S-a făcut ei pîine şi apă,

Bucurie şi libertate,

Înviere a sufletului,

Pod peste moarte.

Prin trupul ascet al Anastasiei

Sufletul ei străluceşte puternic.

Duhul o ridică tot mai sus la Dumnezeu.

Ea prin Duhul suflă,

Şi de El luminată

Şi de puterea lui Dumnezeu întărită

Se numără cu viii împreună.

Anastasia acum pentru întreaga lume se roagă.

Ca un Înger, în adevăr,

Cu toate puterile ei

La Hristos se ridică.

Puterea lui Hristos

Pre Anastasia puternică o face.

Iar bogăţia lui Hristos

Pre Anastasia mai bogată o face

Decît pe Teodora împărăteasa,

Cea înconjurată de bogăţia acestei lumi.

Cînd cei patruzeci şi doi de comandanţi au căzut prizonieri în bătălia de la Amoria, şi au fost aruncaţi de învingătorii islamici în temniţa Agăi. Ei au fost vizitaţi acolo în repetate rînduri de şefii spirituali musulmani în scopul de fi determinaţi să se lepede de creştinism şi să adere la islam, promiţîndu-li-se astfel libertatea. Aceşti conducători islamici aduceau două argumente principale prin care voiau să demonstreze superioritatea islamului faţă de creştinism: Mai întîi, că Mohamet este un proroc mai apropiat în timp decît Hristos, şi apoi, că musulmanilor li s-a dat victoria asupra majorităţii popoarelor creştine, de unde chipurile reieşea deci că adevărul religios stă de partea musulmanilor.

La primul punct comandanţii au răspuns: Au fost odată doi oameni care se certau pentru proprietatea aceleiaşi ţarini. Unul dintre ei avea mulţi martori care ştiau şi mărturiseau că ţarina este a lui, iar celălalt nu avea pe nimeni care să-i afirme proprietatea, ci se avea doar pe el însuşi: el spunea că este a lui pentru că aşa zice el.

A cui deci este ţarina? Şefii musulmani au zis: Fără îndoială, a celui care are martori mulţi. Comandanţii au răspuns: Drept aţi grăit. Voi înşivă mărturisiţi aşadar că Mohamet al vostru este mincinos, şi că Hristos este Prorocul cel adevărat, căci Hristos a avut mulţi martori drepţi, proroci şi apostoli, pe cînd Mohamet nu s-a avut decît pe sine însuşi. La cel de al doilea punct, comandanţii au răspuns: Dacă vreţi să judecaţi adevărul unei credinţe după izbînda militară pe care o are în lume, atunci ar trebui să afirmaţi că adevărat nu este doar islamul vostru, ci şi idolatria romană a romanilor, sau a persanilor, sau a grecilor, sau a tuturor celorlalţi în afară de voi care în alte timpuri au stăpînit vreme îndelungată lumea.

Or acest lucru chiar voi înşivă îl socotiţi fals. Vedeţi deci bine că victoria voastră militară asupra majorităţii popoarelor creştine nu demonstrează şi că religia voastră este adevărată; ci ea arată mai curînd pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastră, din cauza păcatelor noastre, pentru care ne pedepseşte spre a noastră mîntuire, prin voi, cei păgîni.

Să luăm aminte la Stăpînul Iisus stînd la judecată înaintea lui Caiafa:

La cum bătrînii evreilor căutau cu orice preţ să afle martori mincinoşi;

La cum martorii mărturiseau dimpotrivă;

La cum Stăpînul nostru tăcea în faţa tuturor insultelor, fiind fără de mînie.

Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut (Matei 10:26).

Există un ochi mereu treaz, fraţilor, care niciodată nu doarme. Acesta este ochiul lui Dumnezeu. Există mai mulţi ochi în ceruri, fraţilor, decît sînt stele în tăria cerului. Aceştia sînt ochii Îngerilor. Totul este descoperit şi la iveală înaintea Ochilor lui Dumnezeu Celui Atotvăzător şi ai Sfinţilor Săi Îngeri. Omul care crede că toate lucrurile lui pot rămîne ascunse devine întotdeauna un criminal.

Aşa au crezut bătrînii evreilor care au pus la cale nelegiuirea uciderii lui Hristos Dumnezeu. Ei L-au prigonit ca nişte vipere, în ascuns; ei L-au judecat ca nişte criminali, la adăpostul întunecos al nopţii, adunînd în ascuns martori mincinoşi cumpăraţi cu bani. Ei, ca şi Iuda, L-au osîndit în ascuns.

Şi azi, unde sînt cele ascunse ale lor, cele pe care ei le credeau pe veci ascunse?! O, toate s-au dat la iveală pe faţă înaintea ochilor întregii lumi. Căci îi este mai uşor omului să se ascundă în aerul străbătut de lumina zilei decît de la faţa lui Dumnezeu. Toate tainele omenirii, şi cele rele, şi cele bune, sînt date pe faţă înaintea lui Dumnezeu.

Nenumărate taine ale omenirii sînt date pe faţă de către Dumnezeu după a Sa socotinţă proniatoare. Cei care pot să priceapă acest mare adevăr, anume că Dumnezeu vede toate şi cunoaşte toate, se păzesc cu grijă de gîndurile murdare cele cugetate în taina inimii lor, şi cu o grijă şi mai mare de comiterea faptelor celor murdare. O, omule, ori de cîte ori simţi gîndul cel spurcat că-ţi dă tîrcoale, aminteşte-ţi aceste cuvinte care sînt rostite nu de om ci de Dumnezeu: Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.

La fel, nu slăbi la gîndul că faptele tale cele bune ţi le lucrezi în taină. Căci ele toate sînt scrise în ceruri şi se vor da la iveală şi vor ajunge cunoscute la timpul lor.

O Stăpîne Doamne Atotvăzătorule, ajută-ne nouă şi ne mîntuieşte pre noi! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.