Toţi aceştia au fost soldaţi în armata romană, şi puternic credincioşi Mîntuitorului Hristos. Cînd au început prigoanele împotriva Creştinilor de sub împăratul Liciniu, ei au fost aduşi înaintea comandantului. La ameninţarea că vor fi devestiţi de onorurile lor militare, unul dintre ei, Sfîntul Candid, a răspuns: Nu doar onorurile militare, ci chiar şi trupurile noastre poţi să ni le iei, căci nici o onoare nu este mai înaltă decît aceea de a fi ai lui Hristos Iisus, Dumnezeul nostru. După aceasta comandantul a poruncit slugilor lui să-i bată cu pietre pe ostaşi.

Dar pietrele pe care slugile le aruncau asupra ostaşilor Creştini se întorceau şi izbeau pe cei care le aruncau, lovindu-i şi de moarte. Una dintre ele a izbit capul comandantului, zdrobindu-i toţi dinţii. Torţionarii, înfuriaţi ca nişte fiare sălbatice, i-au legat pe cei patruzeci şi i-au băgat pînă la gît într-un lac îngheţat, punînd gărzi pe mal care să-i împiedice să fugă. Timpul era cumplit de geros, iar apa lacului a îngheţat în jurul trupurilor mucenicilor. Ca să le facă şi mai mare chinul, şi pentru a-l convinge măcar pe unul să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor Romei, torţionarii au amenajat o baie la marginea lacului, în vederea ochilor mucenicilor.

Cu adevărat, unul dintre ei a căzut şi s-a lepădat. El a ieşit din iezer şi a intrat în baie. Şi iată, o lumină minunată a venit din cer şi a încălzit apa, împreună cu trupurile mucenicilor. Odată cu lumina, s-au pogorât din cer şi treizeci şi nouă de cununi peste capetele lor. Văzînd aceasta, una din gărzile de pe mal şi-a scos toate hainele de pe el, a mărturisit cu glas mare Numele lui Hristos Dumnezeu şi a intrat în lac, ca să se învrednicească el celei de a patruzecea cununi, în locul celui care trădase.

Cu adevărat, a patruzecea cunună s-a pogorît pe creştetul lui. A doua zi toţi locuitorii oraşului au aflat cu uluire şi au văzut că mucenicii nu muriseră. Dar necuratul judecător a poruncit să li se zdrobească fluierele picioarelor, iar trupurile lor să se arunce în apă, aşa încît creştinii să nu-i mai poată găsi. Dar în a treia zi mucenicii s-au înfăţişat în vedenie lui Petru, arhiereul cetăţii, poruncindu-i să adune moaştele lor şi să le scoată din apă.

Episcopul împreună cu clerul său au ieşit chiar atunci, în noaptea întunecoasă, şi au văzut trupurile mucenicilor strălucind puternic în apă. Fiecare os care fusese smuls din trup plutea la faţa apei, strălucind ca o candelă. Episcopul a adunat cu cinste aceste rămăşiţe mai scumpe decît orice piatră scumpă şi le-a îngropat cu cinste.

Sufletele acestor mucenici care s-au jertfit pentru noi toţi s-au înălţat la Stăpînul Hristos, înviate în slavă. Ei au luat mucenicia cu cinste, acoperindu-se de slava cea nepieritoare, la anul 320 după Hristos.

Acest Sfînt s-a nevoit în Galatia în veacul al patrulea. Se spune despre el că era atît de desăvîrşit în toate virtuţile încît semăna mai curînd cu un Înger decît cu un om.

El era mai cu seamă cunoscut pentru răbdarea lui. El a fost prigonit de Iulian apostatul şi a suferit mult pentru Hristos. După moartea lui Iulian, prigonitorul de Hristos, Sfîntul Filomor a vieţuit în pace, folosindu-i pe mulţi. El a adormit întru Domnul în cel de al optzecilea an al vieţii lui.

Acest Sfînt Chesarie a fost fratele Sfîntului Grigorie Teologul cel care a murit în anul 369 după Hristos, fiind şi el un Sfînt părinte şi scriitor bisericesc. Printre altele el a încercat să răspundă la întrebarea: cîtă vreme au petrecut în rai Adam şi Eva, înainte de a păcătui şi a fi izgoniţi din el? Unii au spus că timpul acela nu a fost decît de şase ore; alţii, că de douăzeci şi patru; iar alţii spun că acel timp a fost trei zile.

Sfîntul Chesarie credea că acel timp a fost de patruzeci de zile. Căci, spune el, Stăpînul nostru Hristos a postit timp de patruzeci de zile în pustie şi în această vreme a fost ispitit de diavolul. Dacă vechiul Adam nu a putut rezista ispitei în toată liniştea şi abundenţa care domneau în Rai, atunci noul Adam ne-a arătat că se poate şi trebuie să rezistăm ispitei în setea şi foamea sălbaticei pustietăţi.

Sfinţii mucenici, cu trupurile încătuşate de ger,

Puternic credinţa o au ţinut.

Luminaţi de nădejde,

Ei au strigat către Dumnezeul lor iubit:

O, Tu, Care ai uimit lumea

Cu înfricoşata Ta moarte şi Înviere,

O Doamne, învie-ne pre noi!

Căci tăria cerului şi toată zidirea

Pe Tine Te laudă,

Şi adîncurile toate, focul, grindina şi gheaţa

Te laudă pe Tine.

Tu pe robul Tău Moise cu tot cu popor

Din robia Egiptului ai scos,

Iar apoi pe losua fiul lui Nun, şi apoi pe Elisei,

Poruncind firii apele să le liniştească şi să le despartă.

Ajută-ne acum şi nouă, robilor Tăi,

Care credem întru Tine, precum ai ajutat pururea

Tuturor robilor Tăi celor din veac.

Nu îngădui frigului să fie mai tare ca omul,

Nu îngădui ca noi, cei patruzeci de Mucenici ai Tăi,

Să fim daţi de batjocură nelegiuiţilor.

O Tu poţi toate, Stăpîne, Care toate le stăpîneşti.

Căci Tu prefaci focul în gheaţă, şi gheaţa, în foc.

Iată, pentru Numele Tău, gerul ne ucide trupurile

Ca o fiară sălbatică,

O ajută-ne nouă ca Numele Tău Cel Atotputernic

Pretutindeni să fie slăvit!

Mucenicii din lac, încătuşaţi de gheaţă,

S-au încălzit minunat de la Lumina cea pogorîtă de sus.

Ei au murit cu cinste şi au rămas mucenici patruzeci

Pînă la sfîrşit,

Spre spaima, groaza şi ruşinea necredincioşilor

Celor ce zac în întuneric.

Ascunde-ţi bogăţiile tale duhovniceşti de ochii oamenilor, şi nu le da la iveală fără neapărată trebuinţă. Căci iată, oamenii cei trupeşti îşi ascund cu grijă bogăţiile lor materiale cele stricăcioase, şi fiind siliţi să declare ce averi au, ei întotdeauna caută să le spună pe cele mai mici, nu pe cele mai mari.

Foarte puţini dintre ei dau la iveală tot ceea ce au, şi încă şi mai puţini sînt aceia care spun că au mai mult decît au de fapt, ceea ce este socotit îndeobşte faptă prostească şi nesocotită. Toate acestea arată clar cît de mult trebuie mai ales tu, creştine, să ascunzi cu grijă averile tale duhovniceşti, adică virtuţile tale, faptele tale cele bune, postirile tale, privegherile tale, rugăciunile tale.

Dar oare de ce nu dezvăluie niciodată copiii înţelepţi ai acestei lumi averea pe care o au? Din două motive: Ca să nu trezească pofta de jaf a răufăcătorilor, şi ca să nu provoace invidia oamenilor. Să ştim că există şi hoţi invidioşi şi răutăcioşi de cele duhovniceşti, nu doar de cele materiale.

Aceşti hoţi de gînd sînt duhurile necurate ale întunericului. De îndată ce-ţi descoperi averile tale duhovniceşti, ei se străduiesc să ţi le micşoreze şi să ţi le risipească. De îndată ce le descoperi fără ca să fie neapărată trebuinţă (să zicem, din vanitate, sau ca să fii lăudat), ei ţi-o şi apucă şi ţi-o strică cu totul; iar tu, o bogatule în cele duhovniceşti, te vei trezi pe nesimţite şi deodată sărac.

Mulţi bogaţi în averi duhovniceşti, Sfinţii, s-au făcut nebuni înaintea lumii aşa încît prin nebunia lor ei să-şi ascundă mai bine întru sine marea lor înţelepciune şi putere. Avva Isaia zice: Acele fapte bune care se lucrează în ascuns sînt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.

Iar Sfîntul Nil Sinaitul zice: Pielea trupului care este acoperită de haine este albă, pe cînd cea care nu este acoperită este arsă, uscată, şi neagră. Aşa stau lucrurile şi cu faptele cele bune care se lucrează în ascuns, şi care se lucrează în văzul şi pentru lauda oamenilor.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos căzut în mîinile duşmanilor lui Dumnezeu, strînşi cu toţii în casa lui Caiafa:

La graba şi înfrigurarea cu care căutau ei martori mincinoşi, căci voiau cu orice preţ să-L ucidă pe Hristos;

La cum L-au scuipat şi L-au lovit peste Sfînta Lui faţă;

La cum Stăpînul a îndurat toate acestea cu linişte şi demnitate de negrăit, şi cu totul fără de mînie.

Dar cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 24:13).

O Stăpîne mult îndurător şi îndelung răbdător, Tu ai îndurat toate, totul pînă la sfîrşit. De aceea eşti Tu nu doar binecuvîntat în vecii vecilor, dar şi izvorul tuturor binecuvîntărilor tuturor oamenilor care îşi doresc binele în vecii vecilor. Sfinţii Apostoli au îndurat pînă la sfîrşit şi au intrat în veşnicia cea binecuvîntată.

Sfinţii Cuvioşi de bună voie au îndurat toate chinurile şi suferinţele pînă la sfîrşit şi s-au preaslăvit şi în cer şi pe pămînt. Sfinţii Mucenici au îndurat de bunăvoie toate schingiuirile trupurilor şi sufletelor lor şi s-au făcut împreună moştenitori ai Împărăţiei lui Hristos.

Orice întemeietor de vreo nouă organizaţie sau partid îşi recrutează următori făgăduindu-le bogăţii multe şi multe plăceri dacă fac aceasta, dar ascunzînd cu bună ştiinţă greutăţile şi chinurile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la acele bogăţii şi la acele plăceri. Stăpînul nostru Hristos este singurul Care a grăit adevărul următorilor Săi, arătîndu-le atît partea amară, cît şi cea dulce a lui.

El nu a făgăduit nicicum şi nicicînd roade dulci fără mai întîi slujire, nici slavă fără mai întîi suferinţă, nici odihnă veşnică fără mai întîi mergerea pe cărarea cea strîmtă şi plină de spini, nici biruinţă fără luptă, nici plăcere fără mai întîi gustul amar al nevoinţelor, nici Împărăţia fără mai întîi plîns cu lacrimi şi jertfire de sine.

Deşi Stăpînul nostru a înşiruit cu exactitate toate suferinţele prin care trebuie să treacă ucenicii Lui, El nu-i lasă fără să-i mîngîie cu descoperirea bunătăţilor ce vor să fie. El le descoperă înţelesul mai adînc al suferinţelor, nelăsîndu-i în întunericul deznădejdii. El zice: Dar cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui. Iar care anume este acea binecuvîntare care îi aşteaptă pe cei ce rabdă pînă la sfîrşit, Mîntuitorul însuşi a arătat-o cu îndestulare.

Această binecuvîntare a fost mărturisită de mulţi pînă astăzi şi continuă să fie mărturisită de mulţi Sfinţi, fie dintre aceia care s-au înfăţişat în slavă din tărîmul celălalt celor dintre cei vii socotiţi vrednici de aceasta, fie dintre cei care, încă în trup fiind, s-au învrednicit de vederile cele cereşti ale binecuvîntărilor care îi aşteaptă pe cei puţini care, cu credinţă şi cu stăruinţă, bine se nevoiesc şi rabdă pînă la sfîrşit.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Tu eşti puterea noastră. Ajută-ne nouă să răbdăm pînă la sfîrşit în credinţă că Tu cu noi eşti pînă la sfîrşitul veacurilor. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.