Aceştia au fost cu toţii comandanţi în armatele împăratului bizantin Teofil. Cînd împăratul Teofil a pierdut bătălia împotriva sarazinilor care s-a întîmplat în cetatea Amoreea, aceştia au capturat oraşul şi au luat cu ei în sclavie mulţi creştini, între care şi aceşti comandanţi. Ceilalţi creştini din cetate au fost fie ucişi fie vînduţi ca sclavi.

Comandanţii au fost aruncaţi în temniţă, unde au fost ţinuţi timp de şapte ani. Şefii musulmani îi cercetau adesea acolo, sfătuindu-i să îmbrăţişeze credinţa islamică. Comandanţii creştini însă nici nu voiau să-i audă. Cînd sarazinii le grăiau comandanţilor, zicînd: Mohamed este adevăratul proroc iar nu Hristos, comandanţii îi întrebau: Dacă aţi avea doi care se ceartă pentru un cîmp, cum că este al lui, unul avînd mulţi martori care adeveresc aceasta, iar celălalt nici unul, ce aţi zice, că al cui este cîmpul? Şefii musulmani au răspuns: Fără îndoială că al celui cu mulţi martori. Comandanţii au zis: Drept aţi răspuns.

Aşa este şi cu Hristos şi cu Mohamet al vostru. Hristos are mulţi martori: Prorocii din vechime, Moise şi loan Botezătorul, pe care şi voi îl recunoaşteţi şi care a dat mărturie pentru El. Mohamet însă nu are ca mărturisitor decît pe el însuşi. Sarazinii au rămas ruşinaţi şi au mai încercat să se apere astfel: Credinţa noastră e mai bună decît cea creştină pentru că vedeţi şi voi că Dumnezeu ne-a dat nouă izbîndă asupra voasră, a creştinilor! Vedeţi bine că cele mai bogate pămînturi şi împărăţii din lume sînt ale noastre, şi că ele sînt şi mai numeroase şi mai întinse ca ale voastre!

Atunci comandanţii au zis: Dacă aşa ar fi, atunci idolatriile egipteană, babiloniană, elenistică, romană, şi închinarea la foc a persanilor ar fi adevăratele credinţe, căci iată, odată toate aceste neamuri au fost stăpînitoarele lumii! Este limpede pentru oricine că victoria, bogăţia şi puterea voastră nu dovedesc şi adevărul credinţei voastre.

Noi ştim că Dumnezeu uneori dă biruinţa creştinilor, iar alteori îngăduie să fie subjugaţi ca să-şi vadă mai bine păcatele şi să se curăţească de ele prin pocăinţă şi credinţă adevărată. După şapte ani ei au fost ucişi prin decapitare, la anul 845 după Hristos. Trupurile lor au fost aruncate în rîul Eufrat, dar ele au plutit de cealaltă parte a rîului unde au fost culese şi îngropate cu cinste de creştini.

Acest Cuvios Iov s-a născut la Moscova în anul 1635 de la Hristos. El a iubit mult cîntările şi slujbele Sfintei Bisericii, fiind atras de ele. El a fost duhovnicul țarului Petru cel Mare, dar din cauza intrigilor s-a retras la Mînăstirea Soloveţk, unde a dus o viaţă de aspră asceză şi lipsuri.

La anul 1720, pe cînd era în vîrstă de optzeci şi cinci de ani, el a adormit întru Domnul. Înainte de a-şi da duhul, el a strigat tare: Binecuvîntat este Dumnezeul Părinţilor noştri! De aceea în ceasul acesta eu nu am teamă ci cu bucurie părăsesc această lume.

Pe cînd tatăl era deja înaintat în vîrstă, fiul era un tînăr de şaptesprezece ani. În timpul domniei lui Domentian, ei au fost tăiaţi în jumătate cu fierăstrăul pentru credinţa lor în Hristos şi au fost proslăviţi de Stăpînul Hristos în cer şi pe pămînt.

Ei au suferit cu cinste la anul 275 după Hristos.

Împăratul îi şopteşte tînărului Conon:

Mintea tatălui tău s-a întunecat de vîrstă,

Deci tu, tinere, cuvîntul să nu il iei în seamă.

Ci mai curînd leapădă-te şi uită-L pe Hristos.

Jertfă adu romanilor zei

Şi alături de noi vei petrece cu cinste.

Dar tînărul Conon răspunde viteaz:

Scris este, o, călăule-mpărat,

Că fiul cele văzute la tatăl le face,

Iar eu de faptele tatălui meu

Nicicînd mă ruşinez.

Căci tatăl meu adevărul Adevăratei Credinţe mă-nvaţă,

Al Adevăratei Credinţe şi cunoştinţe de Dumnezeu.

Pentru ca eu un Dumnezeu să cunosc,

Pe Făcătorul meu Atotmilostiv.

Pentru ca eu pe Hristos să-L cunosc,

Mîntuitorul meu din moarte.

Orice vei face trupului tatălui meu,

Aceleaşi să le faci şi mie;

Căci tu asupra sufletelor noastre

Nici o stăpînire nu ai.

Ale noastre suflete ale noastre sînt,

Şi pe ale noastre noi Stăpînului nostru Hristos

Le dăruim, Fiului lui Dumnezeu.

Cîtă vreme sîntem pe pămînt, să ne socotim oaspeţi în Casa lui Hristos. Tu stai la masă, şi El este cel care te serveşte. Dacă respiri, aerul Lui Îl respiri. Dacă te îmbăiezi, în apa Lui te îmbăiezi. Dacă eşti călător, pe pămîntul Lui eşti călător.

Dacă strîngi bogăţii, ale Lui sînt bogăţiile pe care le strîngi. Dacă risipeşti, ale Lui sînt cele pe care le risipeşti. Dacă ai putere asupra altora, prin a Lui îngăduinţă ai primit-o. Dacă eşti în strălucită adunare, tu şi ceilalţi împreună cu tine sînteţi oaspeţii Lui. Cînd ieşi să respiri într-un colţ de natură, în grădina Lui petreci. Dacă eşti singur, El este de faţă.

Dacă porneşti undeva sau te întorci, El vede. Orice faci, El ţine minte. El este Gazda cea mai atentă şi mai delicată care te-a găzduit vreodată. Fii deci cu băgare de seamă faţă de El. Într-o casă aleasă, oaspeţilor li se cere să ştie să se poarte.

Aceste cuvinte sînt simple şi ştiute, dar ele ascund un mare adevăr. Toţi Sfinţii L-au cunoscut şi şi-au călăuzit vieţile după El. De aceea Veşnicul Stăpîn al Casei i-a răsplătit cu veşnica viaţă în ceruri şi cu slavă pe pămînt.

Să luăm aminte la Taina Împărtăşirii cea Care este medicament de viaţă dătător sufletului şi trupului:

Medicament ce curăţă sufletul de bolile păcatelor, redîndu-i sănătatea vieţii;

Medicament care vindecă şi curăţă trupul de avariţie şi vicii, redîndu-i sănătatea vieţii;

Medicament care învie şi revigorează tot omul, fâcîndu-l mădular sănătos al veşnicului Trup al lui Hristos, fără de care el putrezeşte şi în cele din urmă se usucă, se taie şi se aruncă în foc.

Cîtă vreme moştenitorul este copil, nu se deosebeşte cu nimic de rob, deşi este stăpîn peste toate (Galateni 4:1).

Cîtă vreme moştenitorul unei mari averi este copil de leagăn, cu ce se deosebeşte el de fiul unui rob? Nici trupul nu-i este mai altul, nici gîndurile mai înalte, nici dorinţele mai curate. Cum e pruncul de rege, aşa este şi cel de rob, aşa este şi cel de cerşetor. Timp de cîţiva ani, fiul de rege deci nu se deosebeşte cu nimic de cel de rob. Totuşi, cînd fiul de rege ajunge la majorat şi la deplina conştiinţă a demnităţii lui, el primeşte răspunderea împărăţiei, iar cînd fiul de rob ajunge la majorat şi la deplina cunoştinţă a maturităţii, el intră în jugul sclaviei.

Atunci se vede enorma diferenţă dintre cei doi. Atunci este limpede că moştenitorul şi robul nu au cum să fie egali. Robul trebuie să robească iar regele trebuie să conducă.

Apostolul vrea să spună prin aceste cuvinte că aşa stau lucrurile şi cu cei care sînt Creştini şi necreştini. Căci cel care nu este Creştin este rob firii, pe cînd Creştinul este stăpîn peste fire. Era necreştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a fost robul elementelor naturii, sluga trupului şi a păcatului, a idolilor şi creaturilor egale lui şi inferioare lui. În timp ce era Creştină a istoriei omenirii ne arată cum omul a redevenit stăpîn şi proprietar, un nobil de rasă împărătească şi moştenitor peste toate.

Chiar cei care au ştiut despre Unul Adevăratul Dumnezeu, adică israeliţii, nu au fost ca nişte copii ai lui Dumnezeu, nici ca nişte moştenitori ai Tatălui lor, ci ca nişte slugi şi robi ai lui Dumnezeu şi Judecătorul. Iar cînd a venit plinirea vremii (Galateni 4:4), Fiul Unul Născut al lui Dumnezeu a venit pe pămînt. El a făcut posibil ca să dobîndim înfierea (Galateni 4:5), şi să ne îndreptăm către Duhul lui Dumnezeu strigînd Avva, Părinte (Galateni 4:6)

Fraţilor, de ce a venit Hristos pe pămînt? El a venit pe pămînt ca să ne dea o soartă alta decît a robilor, să ne dea soarta moştenitorilor şi responsabilităţile de stăpîni. El a venit să ne dea soarta celui care este fiu, a aceluia, adică, care în Numele lui Hristos poate îndrăzni să-L numească pe Dumnezeu Tată, şi să ne arate care este datoria noastră de stăpîni, aceea, adică, de a stăpîni peste noi înşine, peste trupurile noastre, peste gîndurile noastre, peste dorinţele noastre, şi peste toată zidirea din jurul nostru.

O Unule Născut Fiule al lui Dumnezeu, Tu ne-ai dăruit nouă cinstea înfierii prin milostivirea şi jertfa Ta. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, ajută-ne nouă să luptăm pînă la sfîrşit, întru curăţie şi adevăr, Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.