Datorită înţelepciunii şi bunătăţii sale, Sfîntul Teodot a fost ales Episcop şi a păstorit Biserica lui Dumnezeu cu dragoste şi rîvnă. Cînd au început persecuţiile împotriva creştinilor sub răul împărat Liciniu, acest bărbat dumnezeiesc a fost tîrît la judecată şi supus multor torturi. Cînd torţionarul Sabinus l-a sfătuit să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor, Teodot a răspuns: Dacă ai şti tu bunătatea Dumnezeului meu, în Care îmi pun eu nădejdea, şi Care în urma acestor chinuri mă va încununa pe mine cu fericita nemurire, şi tu ai vrea să suferi aceste chinuri numai să dobîndeşti ceea ce am şi eu nădejdea tare că voi dobîndi.

Cînd torţionarii au început să-i străpungă trupul cu piroane, el cu recunoştinţă şi-a ridicat mintea la Dumnezeu. Crezîndu-şi sfîrşitul aproape, Sfîntul Teodot şi-a sfătuit şi povăţuit Creştinii cei care erau adunaţi acolo, la locul chinurilor. Dar prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, acela a fost timpul cînd marele Constantin a luat conducerea imperiului, şi acela ceasul în care a ajuns şi la locul chinurilor Sfîntului Teodot porunca de a fi imediat eliberaţi, de dragul lui Hristos, toţi cei care au fost condamnaţi la moarte pentru El.

Aşa a fost eliberat şi Sfîntul Teodot, care s-a întors la scaunul lui Episcopal din Kyrenia. În pofida cumplitelor schingiuiri la care a fost supus, Sfîntul Teodot a mai trăit cîţiva ani. După aceea el s-a odihnit cu pace în Domnul, pe Care L-a slujit cu credinţă, şi pentru Care nu a pregetat să îndure toate chinurile. El s-a mutat la locaşurile cele cereşti la anul 302 după Hristos.

Troad a luat tînăr fiind mucenicia pentru Hristos. Sfîntul Grigorie al Neocezareii a văzut în vedenie cu cît curaj îndură Troad chinurile, şi cum este ucis în ele. El i-a mai văzut şi sufletul la ieşirea lui din trup, cum se grăbeşte voios la ceruri.

Sfîntul Troad a luat mucenicia pentru Hristos în veacul al treilea de la întruparea Sa.

Aceştia au fost ucişi de lombarzi în Italia cam pe la anul 579 după Hristos. Despre ei scrie Sfîntul Grigorie Dialogul. Într-un loc au fost decapitaţi patruzeci dintre ei. Într-un alt loc, au fost decapitaţi patru sute, toţi pentru vina de a fi refuzat să mănînce carne jertfită idolilor.

În afară de aceasta, cei patru sute au mai refuzat şi să joace în jurul capetelor de capră aduse jertfă dracilor, după cum era obiceiul păgînesc al lombarzilor.

Sfîntul Agaton a fost un mare nevoitor egiptean din veacul al cincilea, care a dus o viaţă extrem de aspră. El a fost contemporanul Sfîntului Macarie şi ucenic al Sfîntului Lot, şi el egiptean. El lucra pururea străduindu-se să împlinească întocmai poruncile Domnului nostru. Unul din fraţi i-a lăudat odată un cuţitaş pe care îl avea, şi pe care îl folosea la tăierea mlădiţelor din care împletea coşuri.

Auzind aceasta, Sfîntul Agathon cu bucurie i-a dat fratelui cuţitaşul în dar. Sfîntul Agaton a mai zis: Bucuros aş fi să iau eu asupra mea trupul unui lepros, iar lui, să il dau pe al meu. Oare nu este aceasta iubire desăvîrşită?

Această Sfîntă Eutalia a fost o fecioară din Sicilia. Ea îi avea pe mama ei de acelaşi nume cu ea şi pe fratele ei Sermilian. Toţi trei erau păgîni, necunoscînd ce este Sfîntul Botez. Mama ei Eutalia suferea de o scurgere de sînge. Acesteia odată în vis i s-au înfăţişat Sfinţii mucenici Alfiu, Filadelf şi Ciprian (prăznuiţi la 10 mai), şi i-au spus că se va vindeca numai dacă se va boteza în Numele Domnului Iisus Hristos. Eutalia mama a mărturisit credinţa în Hristos, a primit Sfîntul Botez, şi cu adevărat s-a vindecat.

Văzînd această minune, Eutalia fiica s-a botezat şi ea. Dar Sirmilian a început să rîdă de credinţa mamei şi surorii lui. El chiar le-a ameninţat. Mama s-a înspăimîntat şi a fugit de acasă. Fratele apoi a început să-şi chinuie sora. Dar sora nu s-a înspăimîntat, căci Hristos îi era mai drag decît fratele ei. Ea i-a spus lui Sirmilian: Eu sînt Creştină şi deci nu mi-e frică dacă mă omori.

Fratele cel necurat atunci a trimis un rob la ea ca să o necinstească. Cînd slugoiul a încercat să o agreseze pe Eutalia, el şi-a pierdut vederea. Fratele cel ticălos a văzut minunea, dar tot ticălos a rămas. Aşa cum Cain l-a urmărit pe Abel, aşa a urmărit-o Sirmilian pe sora lui, a prins-o, şi a omorît-o tăindu-i capul. Aşa a primit Sfînta fecioară muceniţă Eutalia cununa slavei celei veşnice.

Aşa s-a împlinit cuvîntul Mîntuitorului Hristos, Care a spus că sabie aduce pe pămînt, ca să despartă pe rudeniile cele de sînge, dar nu pe cele după duh: Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pămînt; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui (Matei 10:34-36).

Agaton cel tăcut trei ani petrece

Cu o pietricică sub limbă,

Ca tăcerea şi liniştea să o deprindă.

Ca astfel cu limba păcatului să nu-i slujească

Ci doar cuvinte de mîngîiere

Şi de întărirea fraţilor să grăiască,

Şi de slava lui Dumnezeu Făcătorul.

Vorbind odată despre mînie,

Sfîntul a zis: cel pe care mînia îl stăpîneşte

Lui Dumnezeu nu-I este plăcut,

Nici acum, nici în veacul ce va să vie.

Blînzilor şi darul învierii morţilor li se dă,

Dar de la mînioşi Dumnezeu nu primeşte jertfe.

La ceasul morţii sale,

Fraţii în jurul lui Agaton bătrînul s-au strîns.

El rugăciuni cu gura şoptea,

Suspinuri peste suspinuri, cu frică.

Atunci fraţii l-au întrebat:

Oare şi ţie ţi-e frică, Părinte,

Tu cel preabun, cînd înaintea lui Dumnezeu,

În ceasul morţii, stai?

Tu cel cunoscut tuturor prin bunătatea ta,

Care printre noi, cei ca pietrele fără strălucire,

Tu ca aurul ai luminat ?

Atunci bătrînul a răspuns,

Iar faţa lui strălucea:

Copii, eu acum înaintea Judecăţii lui Dumnezeu stau.

Căci una este judecata oamenilor,

Şi alta a lui Dumnezeu.

Atunci a suspinat şi mai adînc bătrînul.

Cînd cineva îşi pierde credinţa în Dumnezeu răsplata pe care o primeşte este prostia. Dintre toate marile prostii, cu greu se poate găsi una mai mare decît aceasta: să te numeşti Creştin iar apoi să purcezi - jalnic lucru! - la adunarea de dovezi pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice din alte religii şi din alte filosofii, cu totul străine de creştinism!

Cel care nu află aur la cel bogat, cum îl va afla la cel sărac?! Descoperirea vieţii veşnice, a faptelor, dovezilor, semnelor, a vederilor celor ce aparţin lumii cereşti - toate acestea constituie nu doar temelia Credinţei Creştine, ci şi zidurile ei, şi maiestuoasa ei cupolă, şi toate minunatele încăperi, cele măreţ şi elegant mobilate şi pardosite!

Căci una şi aceeaşi este raza duhovnicească ce străluminează fiecare cuvînt al Sfintei Evanghelii, precum şi fiecare minune de atunci, din timpul predicării ei, dar şi de după aceea, pînă în ziua de azi, una este raza care străbate toată istoria de două mii de ani a Bisericii! Creştinismul a deschis larg porţile lumii într-o aşa măsură, încît nici nu ar mai trebui poate să îl numim religie, tocmai spre a nu-l confunda cu cele multe alte religii, credinţe şi filosofii! Căci Creştinismul este o Descoperire. Este Descoperirea lui Dumnezeu.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos de la Cina cea de Taină:

La cum le-a spus ucenicilor că unul dintre ei Îl va vinde;

La cum, chiar după ce i-a spălat picioarele lui Iuda, şi i-a arătat că ştie de intenţia lui trădătoare, Iuda a rămas cu încăpăţînare în gîndurile lui de a-L vinde pe Învăţătorul şi propriul lui suflet pe bani;

La cît de trist a fost Mîntuitorul să-l vadă pe Iuda distrugîndu-se şi pierind, precum trist a fost să-i vadă pierind şi pe alţi trădători ai Săi şi ai Sfintei Sale Biserici atunci şi de-a lungul veacurilor, pe care i-a cunoscut mai dinainte, cu Duhul Său Cel Atoatevăzător.

Şi cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12:45).

Cel care vede lumina vede şi soarele care o trimite. Căci cum ar putea vedea cineva soarele fără ca să-i vadă şi lumina? Dacă soarele nu ar da lumina lui, nimeni nu putea cunoaşte măcar că există soare. Toată cunoaşterea noastră despre soare o primim tocmai de la razele care vin de la el.

Nimeni nu a văzut vreodată soarele cu ajutorul vreunei alte lumini, alta decît cea a soarelui însuşi. Aşa stau lucrurile şi în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu Tatăl, la care nu putem ajunge decît prin Fiul. Cel care nu ştie despre Fiul nu poate şti nici despre Tatăl.

Cel care Îl cunoaşte pe Fiul, Îl cunoaşte şi pe Tatăl. Cel care Îl vede pe Fiul, Îl vede şi pe Tatăl. Dumnezeu nu poate fi cunoscut fără Lumina Sa Care a venit printre oameni. Căci Lumina Tatălui este Fiul: Eu sînt Lumina lumii (loan 8:12), a spus Hristos. Şi Lumina străluceşte în întuneric! Lumea fizică ar zăcea cufundată în cel mai adînc întuneric dacă nu am avea lumina soarelui, dar lumea duhovnicească şi morală, adică sufletul uman, zace într-un întuneric şi mai adînc dacă nu are Lumina Care este de la Tatăl. Hristos este Lumina Tatălui.

Cu adevărat, fraţilor, nici o Lumină nu luminează mai bine Fiinţa lui Dumnezeu decît lumina Stăpînului şi Domnului Hristos. Cel care Îl vede pe Hristos Îl vede pe Dumnezeu. Cel care nu-L vede, zace în întuneric.

O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, ajută pururea sufletelor noastre să Te vadă pe Tine, iar prin Tine, pe Tatăl Cel Ceresc şi pe Mîngîietorul, Duhul Adevărului, Treimea Sfîntă Cea de o Fiinţă şi Nedespărţită, Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.