Acest mare Sfînt loan s-a născut la Roma din părinţi vestiţi, în tinereţe el a studiat toate ştiinţele seculare, mai cu seamă filosofia şi astronomia. Apoi, s-a dăruit în întregime studiului Sfintelor Scripturi. Străduindu-se să meargă de la bine spre mai bine, şi dorind încă şi mai mari trepte de desăvîrşire, Sfîntul Casian a călătorit de la Roma la Constantinopol spre a-l auzi cu urechile lui pe slăvitul loan Gură de Aur.

Sfîntul Ioan Gură de Aur l-a învăţat din belşug şi l-a hirotonit întru diacon. Folosindu-se mult de dumnezeiasca înţelepciune a Sfîntului loan Gură de Aur, Sfîntul loan Casian a călătorit încă şi mai adînc în părţile răsăritului, spre a se învăţa şi mai mult de la marii nevoitori ai acelor locuri şi vremuri şi pentru a se desăvîrşi încă şi mai mult. El a rămas timp îndelungat în Egipt, cel mai mult în pustia Nitriei, petrecînd printre cei mai mari atleţi ai duhului trăitori atunci, şi învăţînd de la ei arta întregii virtuţi. El s-a întors după aceea în apus, unde s-a sălăşluit în cetatea Marsiliei.

Aici el a întemeiat două comunităţi monastice: una pentru bărbaţi, iar cealaltă pentru femei. La cererea monahilor, Sfîntul Casian a scris multe cărţi prea folositoare pentru iubitorii vieţii duhovniceşti: Opt cărţi despre lupta contra patimilor celor de căpetenie (sau regulile Vieţii Monahale şi Convorbirile cu Părinţii din Egipt).

De cea mai mare importanţă este scrierea lui împotriva ereticului Nestorie. Aceasta a fost redactată la cererea Arhidiaconului Leon. El L-a slujit cu credinţă pe Stăpînul nostru Hristos şi i-a îmbogăţit pe mulţi cu înţelepciunea lui, mutîndu-se la cele veşnice în anul 435 de la întrupare. Moaştele Sfîntului Casian se odihnesc la Marsilia (în Franţa) pînă în ziua de azi.

Sfîntul acesta Varsanufie s-a născut din părinţi păgîni din Palestina, şi după ce a primit botezul la vîrsta de optsprezece ani s-a tuns imediat monah, luînd numele de loan. După ce s-a făcut cunoscut pentru viaţa lui virtuoasă, Sfîntul Varsanufie a fost ales Episcop al Damascului. Dar în acest scaun el nu a rămas mult timp.

Tînjind după viaţa duhovnicească însingurată şi ascetică, el a părăsit în taină Damascul şi s-a retras în sălbăticia pustiei Nitriei. Aici el s-a prezentat pe sine ca fiind monahul Varsanufie şi îndată a fost trimis la ascultarea de a căra apă pentru mînăstire. Cel care mai înainte fusese Arhiepiscop a primit această ascultare cu bucurie. Prin cugetările sale cele înţelepte, prin blîndeţe şi prin rîvnă, Varsanufie sa făcut curînd o pildă pentru toţi ceilalţi monahi. Nu s-a descoperit fraţilor cine a fost de fapt Varsanufie decît chiar înaintea morţii lui.

Astfel acest Sfînt, prin exemplul lui, a fost ca o mustrare a celor mîndri şi iubitori de puterea cea lumească, şi ca o mîngîiere pentru cei umili şi blînzi. El a adormit cu pace, strămutîndu-se la locaşurile cele cereşti în anul 457 după Hristos.

Sfîntul Casian patimi de căpetenie opt a arătat că sînt.

Şi încă o a noua, cea

A gîndurilor necurate.

Lăcomia pîntecelui la mîncare şi băutură

Prima patimă este.

Apoi desfrînarea, care şi trup şi suflet întinează.

Apoi iubirea de arginţi care pe om

De lucruri îl leagă.

Apoi mînia, îngheţul din inima omului,

Care pe om întreg îl îngheaţă ca într-o temniţă.

Apoi întristarea, care sufletul îl roade ca şi un vierme;

Apoi trîndăvia, dormitarea sufletului, cea care ţese moarte.

Apoi slava deşartă, acest şarpe veninos şi cu multe capete,

Care este pretutindeni, şi nicăieri, pe care iarba îl ascunde.

Apoi mîndria, cu două tăişuri sabie,

Care junghie şi strîmtorează,

Ucigînd şi tineri şi bătrîni:

Şi pe cei tari, mîndri din cauza tăriei lor,

Şi pe bătrîni, care loruşi îşi sînt scumpi.

Contra tuturor acestor patimi pavăză Dumnezeu ne este,

Prin ale Sfîntului Ioan Casian puternice rugăciuni.

Sfîntul loan Casian scrie despre lupta cu duhul desfrînării în felul următor: Lupta cu patima desfrînării amarnică este; mai lungă decît toate celelalte lupte; o luptă zilnică, din care învingători cu desăvîrşire ies foarte puţini. Această luptă începe cu prima vîrstă a omului adult şi nu încetea/ă decît după învingerea celorlalte patimi. În această luptă avem nevoie de o armă îndoită.

Căci pentru a o învinge postul cel aspru al trupului nu este suficient, deşi el este în primul rînd de trebuinţă; pe lîngă el, de neapărată nevoie este blîndeţea duhului şi rugăciunea neîncetată. Apoi, studiul continuu al Sfintelor Scripturi, împreună cu cugetări la cele dumnezeieşti lucrate cu dreaptă socoteală; apoi, lucrul mîinilor şi munca fizică de neapărată trebuinţă în învingerea acestei patimi este.

Toate acestea păzesc inima de patima desfrîului şi o redau sieşi; dar mai presus de toate şi întotdeauna trebuie să avem împreună cu acestea adînca şi adevărata smerenie a cugetului, fără de care nici o victorie, asupra nici unei patimi, nu este posibilă vreodată. Biruinţa asupra patimii desfrînării depinde şi de desăvîrşita curăţire a inimii, din care, după cuvintele Domnului, iese toată otrava şi boala sufletului, inclusiv patima desfrînării: Căci din inimă ies: gînduri rele, ucideri, adultere, desfrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule (Matei 15:19).

Ne trebuie adevărata smerenie cea de toată vremea şi răbdarea inimii, precum şi paza straşnică dinspre partea mîniei şi a celorlalte patimi, de-a lungul întregii zile. Căci cîtă vreme îngăduim focul mîniei în noi, cu uşurinţă facem cale liberă şi tăciunilor aprinşi ale celorlalte patimi. Este interesant cum chiar şi cei mai mari părinţi nevoitori află o legătură cauzală între patima mîniei şi cea a desfrînării, de unde iese că cei mai mînioşi sînt şi cei mai desfrînaţi.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel Care păzeşte Biserica Sa: învăţaţi (toate neamurile) să păzească toate cîte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului (Matei 28:20):

La Cel Care păzeşte toată lumea creată, şi mai ales Sfîntă Biserica Sa pe care a cîştigat-o cu Scump Sîngele Său;

La Cel Care păzeşte fiecare suflet botezat precum grădinarul dragile lui vlăstare;

La cum pe vreme bună sau pe furtună, El călăuzeşte Biserica Lui, ducînd-o la ultima şi cea mai mare biruinţă;

La cum îmi păzeşte El chiar şi viaţa mea, ca să crească şi ca să se zidească întru Împărăţia Lui cea cerească.

Şi iată Eu cu voi sînt în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului (Matei 28:20).

Iată aici cu adevărat mîngîere peste mîngîiere! Iată cu adevărat aici mîngîierea celor zdrobiţi de furtună! O de-ar ţine minte aceasta: că Hristos cu ei este, şi că de nimic nu trebuie să se teamă, căci El este la cîrmă. Iată aici mîngîiere pentru cei care zac în boli. Să cunoască ei că Hristos cu adevărat lîngă patul lor de suferinţă este! El este Doctorul Cel Mare al sufletelor şi al trupurilor noastre.

Iată aici mîngîiere pentru cei aflaţi la vremea grelelor bătrîneţi! Să ţină minte ei că Hristos cu ei călătoreşte prin ani pînă la veşnicie, pînă la tinereţea cea veşnică, şi de nimic să nu se teamă. Iată aici mîngîiere pentru cei pe care oamenii îi chinuiesc! Să nu cumva să creadă aceştia că sînt părăsiţi! Căci Hristos împreună cu ei suferă, cînd sînt în judecăţi şi prin închisori: aceştia pururea să se bucure, căci Hristos este Judecătorul.

Iată aici mîngîiere pentru cei tulburaţi de duhurile necurate. Să ţină aceştia minte că Hristos este biruitorul diavolilor, că El alături de oamenii chinuiţi de ei este, şi astfel să se întărească: El este Biruitorul. Iată aici mîngîiere pentru toţi cei care caută lumina dreptăţii şi adevărului! Să creadă aceştia că Hristos este mai aproape de sufletele lor decît le sînt ochii lor, şi să se lipească cu tot sufletul de El, căci El este Lumina.

O fraţilor, cu adevărat Hristos este pururea cu noi tot aşa cum lumina este pururea cu ochiul cel care are lumină! Dar o, ce nenorocire, dacă ochiul sufletului nostru este închis, căci atunci zadarnic încearcă lumina să ajungă la lumina vederii lui! O, nenorocire a nenorocirilor cînd nu sîntem cu Hristos!

El vine mereu în întîmpinarea noastră. Dar noi, vom ieşi oare în întîmpinarea Lui? El voieşte cu noi să fie. Dar noi, voim să fim cu El? Dacă voim mîngîiere, atunci noi cu El pururea trebuie să rămînem, în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacurilor. O Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, mîngîierea noastră, nu ne părăsi! Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.