Acest Sfint se trăgea din părţile Decapolei, cele zece cetăţi din jurul mării Galileii, din care pricină s-a numit Decapolitul. În tinereţe el s-a dăruit vieţii de nevoinţe ascetice, împlinind toate cele care se cer pentru curăţirea inimii şi ridicarea sufletului către Dumnezeu. Cînd au început persecuţiile contra icoanelor, pornite de răul împărat Leon Isaurul, Procopie s-a ridicat în apărarea icoanelor, arătînd că ea nu este nicidecum idolatrie; căci creştinii ştiu că închinîndu-se Sfintelor icoane ei nu se închină materiei din care sînt făcute ele, ci mai curînd Persoanelor zugrăvite pe ele; care sînt ale Sfintei Treimi, ale Sfinţilor îngeri, sau ale oamenilor care s-au învrednicit de sfinţenie.

Din această cauză Procopie a fost arestat, torturat cu sălbăticie, biciuit şi sfîşiat cu perii de fier. Cînd necuratul împărat Leon a fost asasinat (căci sufletul lui pierise şi mai înainte de aceasta), s-a înfăptuit şi restabilirea cultului icoanelor în Sfintele Biserici, iar Procopie s-a întors la mînăstirea lui, unde a petrecut cu pace cealaltă vreme a vieţii. În vîrstă înaintată ajungînd, el s-a strămutat la locaşurile cereşti, unde se bucură de vederea feţelor Îngerilor şi Sfinţilor, ale căror icoane cu dragoste le-a cinstit pe pămînt.

Sfîntul Procopie a adormit cu pace în veacul al IX-lea.

Sfîntul Talaleu a fost un mare nevoitor sirian. La început el a vieţuit în Mînăstirea Sfîntului Sava cel Sfinţit de lîngă Ierusalim, dar mai apoi el s-a sălăşluit într-un cimitir păgînesc, binecunoscut pentru bîntuirile diavoleşti care se petreceau acolo, şi pentru alte lucruri înfricoşătoare. Spre a-şi dobîndi frica cea Sfîntă prin credinţa în Dumnezeu, Talaleu s-a sălăşluit în acest cimitir, unde timp de mulţi ani zi şi noapte a îndurat nenumărate atacuri şi loviri ale duhurilor necurate.

Datorită marii sale credinţe şi iubiri faţă de Dumnezeu, El i-a dăruit lui Talaleu harul facerii de minuni, prin care mult i-a folosit pe bolnavi şi pe cei aflaţi în suferinţă. Sfîntul Talaleu s-a sălăşluit în Împărăţia Cerurilor pe la anul 460 după Hristos.

Acest Tit a fost presbiter şi a avut o dragoste creştinească sinceră pentru diaconul Evagrie, aşa cum are un frate pentru fratele lui. Dar pe cît se cinsteau ei de mult la început, pe atît au ajuns să se urască, chiar de moarte, din cauza urii semănate de diavolul. Atît de mult se urau, că atunci cînd unul cădea Biserica, celălalt se întorcea cu spatele şi ieşea afară. Cu toate acestea Tit a încercat de multe ori să se împace cu vrăjmaşul său, dar în zadar, vrăjmaşul nu voia să asculte.

Tit după aceea s-a îmbolnăvit, şi toată lumea credea că va muri. El i-a rugat pe fraţi să-l cheme pe Evagrie la el, pentru a se putea împăca înaintea morţii. Ei l-au tras cu sila pe Evagrie la căpătîiul muribundului, dar Evagrie s-a smuls din mîinile lor şi a fugit, strigînd că nu-l va ierta pe Tit nici în această viaţă, nici în cealaltă. Cum a rostit aceste cuvinte, a şi căzut jos şi a murit.

Tit atunci s-a ridicat din pat sănătos, povestind fraţilor cum a văzut că diavolii cei negri au fugit de la el cînd l-a iertat pe Evagrie, şi cum ei au năvălit asupra lui Evagrie cînd au auzit cuvintele lui; şi cum, după ce au fugit diavolii de la el, l-au înconjurat Sfinţii Îngeri. Cuviosul Tit a adormit cu pace la anul 1190 după Hristos.

La început Ştefan a fost funcţionar imperial al împăratului Mauriciu. El însă mai apoi a demisionat din toate funcţiile sale înalte la palat şi, mînat de dragostea lui Dumnezeu, a finanţat zidirea unui aşezămînt caritabil pentru bătrînii din Constantinopol. El a adormit cu pace la anul 614 după Hristos.

Acest Sfînt Iulian a fost un om care suferea atît de mult de gută, încît nu putea nici să meargă, nici să se ţină pe picioare. De aceea, cînd pentru credinţa lui în Hristos a fost chemat în faţa judecăţii pagânilor împăraţi, el a fost dus acolo pe targă.

El a fost ars de viu pe rug în Alexandria, împreună cu ucenicul său Cronion, în timpul împăratului Decius.

Ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre,

Să le iertăm şi noi greşiţilor noştri,

Căci trecători sîntem noi pe acest pămînt.

În zadar lungim ale noastre postiri şi rugăciuni,

Dacă în suflete nu purtăm iertarea şi milostivirea către oameni.

Dumnezeu este adevăratul Doctor al sufletelor noastre,

Iar păcatele noastre sînt ca o lepră.

Pe cine vindecă, Dumnezeu şi proslăveşte.

Dumnezeu răsplăteşte cu mila

Orice milă pe care o arătăm faţă de oameni.

Piere desăvîrşit acela care răspunde la rău cu rău.

Căci puroiul pe puroi nu poate să-l vindece,

Nici poate întunericul lumina întunecimea temniţei.

Ci balsamul cel curat poate în adevăr

Rana puroindă să o vindece

Iar pe întunericul temniţei

Doar lumina îl poate împrăştia.

Celor grav răniţi milostivirea le este ca un balsam,

Ca o torţă luminoasă, de care toţi se bucură.

Dar nebunul zice: de milă nu am nevoie!

Şi chiar după milă strigă

Atunci cînd este înecat de mizerie.

Oamenii toţi se scaldă

În milostivirea lui Dumnezeu,

Milostivirea lui Dumnezeu este aceea

Care ne ţine în viaţă.

Dacă vrem ca Dumnezeu să ne ierte greşelile noastre,

Să iertăm şi noi greşiţilor noştri,

Căci trecători sîntem noi pe acest pămînt.

De cîte ori ne aflăm în afara harului lui Dumnezeu, în afară de noi înşine ne aflăm; căci omul de sub Har şi omul din afara Harului sînt tot aşa cum este omul sănătos la minte, faţă de nebun. Starea omului în care se află Duhul lui Dumnezeu, trebuie să fie starea naturală a omului, şi este chiar starea în care este chemat să se afle omul în toată viaţa lui.

Lipsa Harului din om îl face pe acesta să fie cu adevărat foarte bolnav, aşa cum este omul care şi-a pierdut minţile faţă de cel sănătos. Doar omul binecuvîntat cu sălăşluirea Harului întru dînsul se află în starea lui naturală, starea, adică, a omului care este călăuzit în viaţă după Dumnezeu, al Cărui Har se sălăşluieşte în acel om. Sfîntul Simeon Noul Teolog zice: O lampă, chiar dacă se umple cu ulei şi i se pune fitil, rămîne în întuneric desăvîrşit dacă nu se şi aprinde de la un foc.

Aşa este şi cu sufletul: în aparenţă, el poate fi împodobit cu toată fapta cea bună, dar în realitate, dacă nu are aprinsă în el lumina Harului Duhului Sfînt, el este stins şi întunecat (Omilia 59). Aşa cum spune şi Marele Apostol Pavel: Dar prin harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt (I Cor. 15:10).

Dar a fi lipsit de Harul lui Dumnezeu înseamnă a fi înstrăinat cu totul de El, şi înstrăinat cu totul de propria ta fire omenească, de propria ta persoană. Căci firea noastră, persoana noastră umană, îşi confirmă esenţa ei proprie doar în apropiere faţă de Dumnezeu şi prin Dumnezeu. De aceea trebuie să-i privim pe păcătoşi ca pe cei mai nenorociţi dintre bolnavi: ei sînt ca nişte umbre slabe, lipsite de substanţă şi de raţiune.

Să luăm aminte la Viţa Care este Stăpînul Hristos: Eu sînt Viţa cea adevărată (Ioan 15:1):

La Viţa din care au răsărit multe mlădiţe roditoare, adică mulţimea Sfinţilor;

La Viţa Care, prin seva Ei, adică Scump Sîngele Mîntuitorului, adapă şi hrăneşte toate mlădiţele Sale;

La Viţa din Care a răsărit mlada Sfintei Biserici, întinzîndu-se pe pămînt, şi în cer;

La Viţa din Care nici eu nu trebuie să mă rup, dacă voiesc să am viaţă.

Dărîmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica (Ioan 2:19).

Aici Mîntuitorul vorbeşte despre templul Trupului Său. Dărîmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica! Aşa grăieşte Acela Care îşi cunoaşte puterea şi Care, potrivit acestei puteri, îşi împlineşte Cuvîntul! Căci trupul Lui a fost dărîmat, adică sfărîmat, împuns, îngropat în pămînt şi acoperit cu întuneric timp de trei zile. Iar în a treia zi, El L-a înviat. L-a ridicat nu doar din mormînt, pe pămînt, ci şi de la pămînt, la cer. Astfel, El a grăit cuvîntul, şi cuvîntul Lui L-a împlinit cu fapta.

Dumnezeu le-a dat aşa semn evreilor, căci ei îi ceruseră semn. Şi cînd le-a dat semnul, semn cum nici mai fusese vreodată dat între ei, şi cum numai El putea să dea, ei nu L-au crezut, ci plini de necurată spaimă şi de toată răutatea, au şi mituit gărzile ce păziseră pe Golgota ca să jure fals şi să mintă cum că această minune nu s-a întîmplat, cum că ucenicii I-au furat trupul mort din peşteră!

Căci nici un semn nu le este de folos celor care nu vor să creadă. Evreii văzuseră cu ochii lor mulţimea minunilor lui Hristos, şi totuşi nu au vrut să creadă, ba se mai şi îndreptăţeau pe ei şi necredinţa lor zicînd că El face aceste minuni cu ajutorul diavolului: Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni (Matei 9:34). Oricine nu voieşte să creadă în bunătate nu va crede şi de ar vedea nenumărate semne pogorîndu-se din cer.

Căci inima plină de răutate este mai nesimţită decît piatra. Mintea cea întunecată de păcat nu se poate lumina nici cu toată lumina cerurilor, care este mai luminoasă decît o mie de sori. Dar cînd omul cu ajutorul lui Dumnezeu alungă răul din inima lui şi îşi curăţeşte mintea de întunericul păcatului, atunci vede nenumărate semne pe care Dumnezeu le dă celor care vor să creadă, să vadă, şi să creadă.

O, fraţilor, să nu păcătuim împotriva milostivirii lui Dumnezeu, şi să nu cădem pradă uşoară răutăţii evreilor! O, fraţilor, toate semnele deja s-au dat, şi ele toate strălucesc precum stelele de pe tăria cerului, luminîndu-i pe toţi cei care au o inimă bună şi o minte care judecă drept.

O Lucrătorule de Minuni Doamne, Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.