Acest mare şi slăvit arhipăstor s-a născut din părinţi bogaţi, în cetatea Tesalonicului. De la naştere şi pînă la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani Porfirie a locuit la Tesalonic. După aceea, luîndu-şi îngăduinţă şi rămas bun de la părinţi, el a lepădat toată grija şi viaţa lumească şi s-a retras în pustia Egiptului. Călăuzit de un părinte încercat, tînărul Porfirie a fost tuns monah şi a rămas acolo timp de cinci ani.

Apoi a mers în pelerinaj la Ţara Sfîntă împreună cu monahul Marcu, un frate credincios. În apropiere de Ierusalim, el a dus o viaţă de nevoinţe ascetice şi duhovniceşti într-o peşteră, timp de încă cinci ani. Dar după aceea picioarele lui Porfirie s-au îmbolnăvit, şi el nu mai putea să meargă. Dar cu toate acestea, tîrîndu-se pe genunchi, el continua să meargă la Sfintele Slujbe ale Bisericii. Într-o noapte Mîntuitorul Hristos S-a înfăţişat lui în vedenie, vindecîndu-l desăvîrşit de boala lui de picioare şi făcîndu-l întreg sănătos.

Cînd a fost înălţat Episcop al Gazei, Porfirie a luat această cruce cu o inimă grea, căci în Gaza el a aflat doar două sute şi optzeci de creştini. Toţi ceilalţi locuitori erau nişte fanatici închinători la idoli. Doar prin marea sa credinţă şi răbdare a reuşit Sfîntul Porfirie să-i convertească pe locuitorii Gazei la Credinţa în Hristos. El a călătorit personal la Constantinopol ca să-l vadă pe împăratul Arcadie şi pe Sfîntul Patriarh loan Gură de Aur, şi ca să le ceară sprijinul în această luptă inegală cu închinătorii la idoli. El a găsit la aceştia sprijinul pe care îl căuta. Templele păgîne au fost închise, idolii distruşi, şi Sfîntul Porfirie a purces la zidirea unei minunate Biserici, împodobită cu treizeci de stîlpi de marmură. Împărăteasa Eudoxia mai ales a ajutat la zidirea acestei Biserici.

Sfîntul Porfirie a trăit destui ani încît să vadă întreaga cetate a Gazei întoarsă la credinţa în Hristos, dar aceasta a fost numai după mari lupte, suferinţe, şi lacrimi de durere înălţate către Dumnezeu. Sfîntul Porfirie a adormit cu pace la anul 421 după Hristos.

El a fost făcător de minuni atît în timpul vieţii cît şi după moarte. Sfintele sale moaşte se află şi astăzi în Gaza.

Acest Sfînt s-a născut în Galata lîngă Constantinopol. De meserie el era zidar (calfă înseamnă zidar în limba greacă). Din cauza credinţei lui în Hristos şi a mărturisirii ei înflăcărate, Ioan i-a jignit pe turci, care au început să facă presiuni asupra lui ca să treacă la islam. Nu-L voi trăda niciodată pe dulcele meu Iisus, a răspuns loan fără să se teamă: în El cred, Lui îi slujesc, pe El îl mărturisesc.

După schingiuiri care nu se pot povesti, turcii l-au decapitat în ziua de 26 februarie a anului 1575, la Constantinopol. El a primit astfel cu cinste mucenicia pentru Hristos şi s-a strămutat la locaşurile cele cereşti.

Monahul Marcu pe Porfirie îl întreabă:

Olog erai ieri, Sfinţite părinte,

Pe genunchii tăi tu către Biserică te tîrîiai.

Cu mine de mînă aşa ai fost,

Iar astăzi, Iată! Eşti vindecat!

Noaptea bolnav ai petrecut-o,

Şi iată zorii te-au găsit sănătos!

Atît de fulgerător, cine te-a vindecat?

Al alesului doctor nume

Spune-mi-l şi mie degrabă!

Către Marcu Porfirie astfel grăi:

Vindecătorul meu Ziditorul meu este,

Ieri pe Golgota, eu de durere am adormit,

Învins de suferinţă.

Ca şi cînd aş fi fost de faţă,

Atunci în vis cu ochii mei am văzut

Pe Stăpînul meu pironit pe Cruce,

Iar pe cealaltă, pe bunul tîlhar.

Văzîndu-L, am strigat:

O Stăpîne şi Doamne, pomeneşte-mă,

Pomeneşte-mă şi pe mine întru Împărăţia Ta!

Stăpînul Cel Bun către tîlharul a grăit:

Coboară şi vindecă trupul lui,

Aşa cum şi Eu pe al tău suflet L-am vindecat.

Grabnic bunul tîlhar a coborît de pe cruce,

M-a îmbrăţişat, m-a sărutat, şi m-a ridicat,

Zicîndu-mi: De Mîntuitorul nostru, apropie-te!

În acea clipă Mîntuitorul şi El

A pogorît de pe Cruce,

A ridicat-o, şi pe umerii mei o a aşezat.

Primeşte acest Sfînt lemn, mi-a zis,

Şi pentru mîntuirea cea veşnică, poartă-l pe el.

De îndată ce eu, cu mîinile mele,

Sfînta Cruce o am apucat,

Tot atunci eu drept pe picioarele mele am stat,

Şi cu desăvîrşire sănătos m-am făcut.

Slavă în veac Ziditorului, Domnului meu!

Slavă în veac lui Hristos, Mîntuitorul meu!

Sfîntul loan Gură de Aur astfel scrie împotriva celor care fac tulburare în Biserică în timpul Sfintelor Slujbe şi care părăsesc Biserica mai înainte de încheierea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii. Unii nu se apropie de Sfintele Taine cu frică şi cu cutremur, ci cu înghesuială şi cu tulburare, împingîndu-se unii pe alţii, roşii de mînie, cu strigări şi cu ceartă, plini de toată tulburarea!

Despre acestea eu ades v-am grăit vouă şi nu voi înceta niciodată a grăi. Oare nu vedeţi cu cîtă rînduială se comportă pagânii la jocurile lor olimpice atunci cînd trece prin arenă maestrul jocurilor, purtînd pe cap cunună, îmbrăcat în toga lui strălucitoare, şi ţinînd în mîini toiagul său? Cîtă tăcere şi ordine strictă se face atunci la porunca şi strigarea heraldului, celui care umblă înaintea lui? Oare nu este un lucru obscen acesta care se petrece aici?! Adică, acolo unde petrece diavolul, să fie atîta linişte şi ordine, şi aci, unde însuşi Stăpînul Hristos ne cheamă la Sine, să fie atîta strigare şi tulburare?

Pe stadion să domnească rînduiala, iar în Biserică, gălăgia? Pe mare să domnească liniştea şi pacea, iar la liman, furtuna! Cînd sînteţi invitaţi la un ospăţ, oare nu rămîneţi pe loc, nepărăsind masa, chiar dacă v-aţi şi săturat înaintea celorlalţi? Dar iată aici Ospăţul cel Dumnezeiesc este, prezidat de însuşi Hristos, şi în timp ce Sfinţiţii Preoţi încă slujesc la el, voi îndrăzniţi să-L părăsiţi, ieşind afară din mijlocul lui? Dar oare cum credeţi că vi se va ierta aceasta vreodată? Cum oare v-aţi putea vreodată îndreptăţi? Iuda, după ce a primit Sfînta Împărtăşire la Cina cea de Taină în acea ultimă noapte, a ieşit afară grăbit în timp ce ceilalţi încă mîncau la masă.

Iată al cui exemplu îl urmează cei care grăbesc să plece înaintea binecuvîntărilor de la sfîrşit!

(Din Predica Sfîntului loan Gură de Aur la Praznicul Botezului Domnului.)

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Care Se afla în corabie cu ucenicii Săi: Şi iată, furtună mare s-a ridicat pe mare, încît corabia se acoperea de valuri; iar El dormea (Matei 8:24):

La cum furtuna s-a ridicat în timp ce El dormea;

La cum ucenicii înspăimîntaţi L-au deşteptat, alergînd la ajutorul Lui;

La cum Stăpînul i-a mustrat pe ucenici pentru puţina lor credinţă şi a certat marea şi vînturile şi le-a potolit astfel desăvîrşit;

La cum nu trebuie să-mi fie frică nici mie de nici o furtună de pe marea acestei vieţi dacă îl ţin pe Dumnezeu în inimă ca şi pe o cîrmă a vieţii mele.

Daţi mai întîi milostenie cele ce sînt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate (Luca 11:41).

Curăţenia cea din afară îi sade bine omului. Dar aceasta este o curăţenie mai mică. Curăţenia lăuntrică este incomparabil mai importantă decît cea trupească. Aceasta este cea mai mare curăţenie. Un blid este mult mai folositor cînd este curat şi strălucitor în interior, chiar dacă exteriorul este plin cu funingine. Dar cînd el e strălucitor pe dinafară, dar plin de murdărie în interior cine va îndrăzni să mănînce sau să bea oare de acolo?

În lume se află nenumărate exemple de curăţenii şi de învăţători care sînt mai mult ai trupului decît ai sufletului. Căci iată, fraţilor, cum Învăţătorul nostru, adevăratul şi marele nostru Model de curăţenie, pune această curăţenie mai mare pe seama milostivirii celei lăuntrice. Milostenia inimii, cea făcută din inimă, este cea care spală sufletul omului.

Milostenia făcută din inimă este cea care curăţeşte inima omului. Milostenia făcută din suflet este cea care curăţeşte sufletul omului. Milostenia făcută întru toată cunoştinţa şi cu toată mintea este cea care curăţeşte mintea şi cugetul omului, într-un cuvînt, milostenia cea lăuntrică este cea care curăţeşte întreg omul. Dacă milostenia vine doar din mînă, ea nu curăţeşte nici mîna, şi cu atît mai puţin inima, sufletul şi mintea omului. Milostenia cea făcută cu mîna este indispensabilă, dar ea îl curăţeşte pe omul care o face doar atunci cînd cu mîna este unită şi inima.

Mai există şi alte feluri de milostenie, pe lîngă cea făcută cu mîna. Rugăciunea fierbinte pentru celălalt, este un fel al milosteniei lăuntrice, şi de asemenea durerea inimii pentru suferinţa umană, sau bucuria cea mare la vederea bucuriei celuilalt. Aceasta este milostenia cea din inimă, care curăţeşte şi inima, şi sufletul şi mintea, şi trupul.

O Atotmilostive şi Atotcurate Stăpîne, ajută-ne nouă să ne dobîndim curăţenia cea mai mare, prin milostenia cea adevărată a inimii. Căci Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.