Cel care a fost mai înainte pe scaunul patriarhal al Constantinopolului, Patriarhul Pavel, părăsind scaunul său în taină şi intrînd într-o mînăstire, a primit Sfînta şi marea Schimă. În acea vreme la cîrma împărăţiei se aflau Irina şi Constantin. La sfatul lui Pavel a fost ales patriarh în locul lui Tarasie, în anul 783 după Hristos.

Acesta era senator şi consilier imperial, şi trecînd repede prin toate rangurile eclesiastice a fost uns patriarh. El era un om foarte învăţat şi foarte rîvnitor pentru Sfînta Credinţă Ortodoxă, şi a acceptat această înaltă chemare foarte cu greu, şi numai în scopul de a lupta mai bine pentru Sfînta Ortodoxie în lupta ei contra ereziilor, şi mai ales a defăimării Sfintelor icoane (a iconoclasmului). În timpul lui s-a ţinut Sinodul al șaptelea Ecumenic de la Niceea, în 783.

La acesta erezia iconoclastă a fost dată anatemei iar cultul Sfintelor icoane reconfirmat şi restabilit. Sfîntul Tarasie era foarte milostiv cu orfanii şi cu săracii, zidind pentru ei case şi îndestulîndu-i cu hrană. Iar cu puternicii Sfîntul Tarasie era hotărît în apărarea credinţei şi moravurilor sănătoase. Cînd împăratul Constantin a surghiunit-o pe Maria, soţia lui legiuită, luînd o femeie care îi era rudă şi trăind cu ea, căutînd şi binecuvîntarea patriarhului să se cunune cu ea, Sfîntul Tarasie nu numai că a refuzat să binecuvînteze această nelegiuire, ci mai întîi sfătuindu-l, iar apoi certîndu-l, l-a şi îndepărtat de la Sfînta Împărtăşanie. Înaintea morţii lui, mulţi dintre cei adunaţi în jur l-au auzit cum dădea răspunsuri diavolilor: Nu sînt vinovat de acest păcat. Nu, nici de acela nu sînt vinovat!

Cînd limba i-a fost prea slabă ca să mai poată grăi, el a început a se apăra cu mîinile, alungîndu-i pe diavoli. După ce Sfîntul său suflet a părăsit trupul, faţa lui a strălucit ca soarele. Acest ierarh cu adevărat mare şi sfînt a trecut la cele veşnice la anul 806 după Hristos. El a păstorit Biserica lui Dumnezeu timp de douăzeci şi doi de ani şi patru luni.

Acest slăvit Cuvios Pafnutie a fost contemporanul Sfîntului Antonie cel Mare. Se spune despre el că a purtat aceeaşi rasă timp de optzeci de ani. Sfîntul Antonie cel Mare îl cinstea foarte mult, şi spunea că Pafnutie este cu adevărat un ascet puternic să iasă la popor şi să mîntuiască sufletele.

Făcătorul, Părintele Luminii, cu Lumina încununat,

Cel de negrăit şi de necuprins cu mintea,

Ziditori destoinici Bisericii Sale a ridicat,

Păstori minunaţi şi zeloşi ai turmei Sale.

El îngăduie suferinţa, din cauza păcatelor noastre,

El care este însăşi Milostivirea şi Bunătatea.

Aşa cum pămîntul cel înţelenit,

Cu geruri mari El îl frăgezeşte,

Ca moale să se facă şi roadă multă să dea,

Tot aşa El pămîntul inimilor îl înmoaie

Cu suferinţe amare,

Dar Mîna Lui blîndă

Pe toţi la bine îi călăuzeşte.

Prin întunericul păcatului, El priveşte lumina,

Iar întunericului, după un timp hotărnicit

Nu-i mai îngăduie să mai fie.

Prin lacrimi şi durere El vede bucuria

Şi sfîrşiturile oricăror începuturi,

Căci El este începutul a toate,

Şi pe toate El doreşte să le ducă

La bun sfîrşit.

Cine se va împotrivi poruncilor Lui?

Cine îl va numi slab pentru că ochilor noştri

El Se ascunde?

Umbra faptelor noastre ni-L ascunde privirii

Ca şi o stîncă.

Dar umbra va trece, iar lumea va ajunge la sfîrşit,

Iar Biserica împodobită ca o mireasă

La cer se va ridica,

Acolo unde Soarele Dreptăţii

Nu apune niciodată

Şi unde El cu Biserica Sa

Ca şi cu o porfiră scumpă se va îmbrăca.

Creştinul este asemenea unei fecioare logodite cu mire. Aşa cum fecioara nu gîndeşte zi şi noapte decît la mirele ei, aşa Creştinul nu cugetă zi şi noapte decît la Hristos. Chiar dacă logodnicul ei este peste zece dealuri, pentru ea este totuna, ea se poartă ca şi cînd el ar fi de faţă, lîngă ea şi cu ea. Ea gîndeşte numai la el, în gînd şi cu glas îi cîntă lui, vorbeşte cu ceilalţi doar despre el, visează doar la el, doar lui îi pregăteşte daruri.

Asemenea şi creştinul cu Hristos. Aşa cum fecioara cea logodită ştie că mai întîi trebuie să se despartă de casa ei în care s-a născut pentru a se întîlni şi a se uni cu logodnicul ei, aşa Creştinul ştie că nici el nu se poate uni deplin cu Hristos pînă cînd nu se va despărţi prin moarte de trupul lui, adică de casa lui cea trupească în care a locuit şi a crescut sufletul de la naştere, încă de la zămislirea lui.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel care a şezut în corabie, învăţînd poporul adunat la ţărm: Şi iarăşi a început Iisus să înveţe, lîngă mare, şi s-a adunat la El mulţime foarte multă, încît El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea era lîngă mare, pe uscat (Marcu 4:1):

La cum s-a adunat în jurul Lui să-L asculte o mulţime atît de mare de oameni, încît El a fost nevoit să intre în corabie, spre a-L putea vedea şi auzi toţi;

La cum i-a învăţat El în parabolele despre semănător şi despre sămînţa aruncată în pămînt, adică prin comparaţii şi exemple care se repetă de atunci încoace zi şi noapte pe pămînt, şi se vor repeta pînă la sfîrşitul lumii;

La cum învaţă El mulţimile, nu prin cuvinte neobişnuite şi exemple rare, ci prin unele simple care au fost cu omul încă de la începutul timpului, şi care vor rămîne cu el pînă la sfîrşitul lui.

Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă (Marcu 4:22).

Toate lucrările tainice ale oamenilor se vor da pe faţă într-o zi. Nici una dintre tainele, gîndurile şi faptele omului nu se poate ţine ascunsă. Evreii au crezut că vor putea ţine secret faptul că au ucis atît de mulţi proroci ai lui Dumnezeu de-a lungul timpurilor, şi că sîngele de ei vărsat în contra lui Hristos nu-l vor vedea nici Dumnezeu nici oamenii.

Şi cu toate acestea, ceea ce ei au crezut că se ţine ascuns, s-a făcut de poveste atît în cer, cît şi printre toţi locuitorii pămîntului, de-a lungul a mii de ani, pînă în zilele noastre. Iuda a crezut că ţine ascunsă vînzarea lui de către faţa Stăpînului, dar Stăpînul i-a văzut-o pe ea, şi i-a spus-o în faţă: Iar Iisus i-a zis: Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului (Luca 22:48)?

Stăpînul a văzut şi inimile fariseilor şi le-a citit gîndurile: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre (Matei 9:4)? Oare ce lucruri, oare ce fapte, oare ce întîmplări din lumea aceasta vor putea fi vreodată ascunse de la Faţa Celui Care vede şi dă la iveală chiar şi cele mai tainice şi mai adînci gînduri din inimile oamenilor?

Căci nu e nimic ascuns ca să nu se dea pe faţă. De aceea să umblăm cu frică; căci aceasta se face spre bucuria noastră. Să trăim cu frică - căci toate faptele noastre ascunse şi păcătoase, toate poftele noastre cele necurate, şi toate acele gînduri ale noastre încă şi mai necurate se vor aduce într-o zi la lumină. Să ne bucurăm - căci tot binele pe care l-am făcut, sau l-am dorit sau l-am gîndit în ascuns, va fi adus odată şi odată la lumină.

El nu este dat acum pe faţă, în ochii oamenilor, dar va fi dat atunci pe faţă, în ochii şi ai oamenilor şi ai îngerilor. Cu cît va fi mai mare spaima păcătoşilor, cu atît şi mai mare va fi bucuria drepţilor. O Doamne lubitorule de oameni, iartă-ne nouă păcatele noastre şi dă-ne să plîngem pentru ele şi să ne curăţim de ele în această viaţă, şi nu le da pe faţă spre pieirea noastră şi spre plîngerea Sfinţilor Tăi îngeri. Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.