În timpul domniei împăratului Maximian s-a pornit sălbatica prigoană împotriva creştinilor. Mavrichie era generalul armatei staţionate în cetatea siriană Apamea. Pagânii l-au pîrît pe acest general împăratului ca pe unul ce era Creştin şi propovăduia credinţa creştină printre soldaţii săi.

Pentru investigări a sosit în cetate însuşi împăratul, împreună cu Mavrichie au fost aduşi împreună la anchetă şi şaptezeci dintre soldaţii săi. Printre aceştia se afla şi Fotinius, fiul lui Mavrichie. Nici linguşirile împăratului şi nici ameninţările lui nu au putut să-i clintească pe aceşti adevăraţi eroi. Ameninţărilor împăratului, ei răspundeau: O împărate, nici urmă de teamă nu se află în sufletele sănătoase şi puternice ale celor care îl iubesc pe Dumnezeu!

Cînd la porunca împăratului au fost dezbrăcați de hainele şi centurile lor ostăşeşti, ei au răspuns: Domnul Dumnezeul nostru ne va îmbrăca în veşminte care niciodată nu se vor mai învechi, şi ne va încinge cu brîiele slavei celei veşnice! Cînd împăratul i-a admonestat că dispreţuiesc înaltele insemne ale demnităţii lor ostăşeşti, ei au răspuns: Fără cinste îţi este cinstea cu care ne-ai cinstit pe noi, împărate, căci pe Dumnezeu L-ai uitat, Cel Care ţi-a dat ţie împărăţie!

Apoi împăratul a poruncit ca mai întîi să fie ucis Fotinius, sub ochii tatălui său, spre a-l înfricoşa, pe el şi pe ceilalţi ostaşi. Dar Mavrichie a strigat: Dorinţa noastră cea mai fierbinte tu o îndeplineşti, o ucigaşule, căci pe ostaşul Fotinius la ceruri îl trimiţi, înaintea noastră! Împăratul apoi i-a condamnat la o moarte ce i-a arătat lui întreaga ticăloşie: ei au fost aduşi la un loc mlăştinos, noroios, bîntuit de tot felul de ţînţari, viespi, şi alte insecte înţepătoare şi veninoase. Ostaşii împreună cu generalul lor au fost dezbrăcaţi pînă la piele, unşi cu miere de albină şi legaţi de copaci, astfel încît acele viespi să-i înţepe pînă la moarte.

După zece zile de chinuri dintre cele mai groaznice, ei şi-au dat sufletele în mîinile lui Dumnezeu, strămutîndu-se, după atîta chin, la locaşurile cele cereşti unde cu îngerii pururea se veselesc. Creştinii au luat în taină trupurile lor şi le-au îngropat cu cinste. Aceşti viteji ostaşi ai lui Hristos au primit mucenicia la anul 305 de la întruparea Sa.

În timpul împăratului bizantin Arcadie s-au dezgropat şi s-au dat la iveală multe Sfinte moaşte, între care şi ale Sfîntului Apostol Andronic şi ale luniei, cei pomeniţi de Sfîntul Apostol Pavel: Îmbrăţişaţi pe Andronic şi pe lunia, cei de un neam cu mine şi împreună închişi cu mine, care sînt vestiţi între apostoli şi care înaintea mea au fost în Hristos (Romani 16:7).

Aceste Sfinte moaşte s-au descoperit prin arătarea dumnezeiască ce s-a făcut unui cleric pe nume Nicolae Caligraful. Numele celorlalţi mucenici ai lui Hristos cărora le aparţineau acele Sfinte moaşte sînt cunoscute numai de Unul Dumnezeu, Care le-a trecut numele în Cartea Vieţii celei cereşti. În veacul al doisprezecelea după Hristos, împăratul bizantin Andronic al II-lea a clădit o slăvită Biserică peste moaştele Sfîntului Apostol Andronic.

Şi Talasie şi Limneu erau vestiţi nevoitori din Siria. O nevoinţă a lor deosebită a fost aceea a tăcerii. După moartea Sfîntului Talasie din anul 440 d. Hr., Limneu s-a alăturat Sfîntului Maron (pomenit la 14 februarie), după a cărui pildă a trăit pînă la moarte pe vîrful unui munte, sub cerul liber, neavînd niciodată acoperiş deasupra capului.

Aşa trăind, el făcea mult bine unei mulţimi de oameni sărmani care s-au adunat în jurul lui: orbi fiind aceştia, şi siliţi să cerşească, el i-a adunat laolaltă şi le-a clădit căsuţe cu mîinile lui, ducîndu-le în fiecare zi de mîncare din hrana ce i-o aduceau cei care veneau la dînsul: oameni bolnavi şi suferinzi care pururea aveau nevoie de ajutorul lui, căci avea putere şi asupra duhurilor necurate, prin harul Duhului Sfînt.

Sfîntul Papia a fost ucenicul Sfinţilor Apostoli şi scriitor bisericesc. Ne-au rămas de la Papia mărturii privitoare la Evangheliile Sfinţilor Apostoli Matei şi Marcu, ale existenţei celor patru Marii şi ale fraţilor Mîntuitorului Hristos; de asemenea a ajuns pînă la noi (deşi incomplet) un manuscris al său întitulat: O tîlcuire a cuvintelor Domnului.

O, Sfinte Mavrichie, cel care eşti rădăcină sfîntă!

O, mlădiţă Sfîntă a rădăcinii celei Sfinte,

Sfinte tinere Fotinius!

Voi lui Dumnezeu pe voi înşivă

Jertfă plăcută v-aţi adus.

Tatăl cel viteaz, Mavrichie,

Martor a fost uciderii fiului lui,

Văzînd cum sînge din sîngele său înroşeşte pămîntul.

Inima lui a suferit,

Dar gura lui strigăt nu a dat,

Părerea de rău nu a reuşit să-l muşte,

Iar ochii lui lacrimi lumeşti nu au vărsat.

Tu Însuţi Doamne, mi l-ai dăruit pe fiul meu;

O Slăvite Doamne, cu ce altceva aş putea vreodată

Iubirea Ta dumnezeiască eu să o răsplătesc?

De moarte pentru Tine, Doamne,

Şi pe mine mă învredniceşte,

Aşa cum l-ai învrednicit pe fiul meu.

Aşa Doamne fă-mi mie, Tu care pe Fiul Tău Cel Unul Născut

Pentru noi Jertfa L-ai trimis.

Mavrichie ostaşul slăvit al Împărăţiei celei Cereşti

De la împăratul acestei lumi slavă nu primeşte;

Ci el pe ai săi ostaşi, legiune slăvită, spre lupta cea bună

Î-i întăreşte: Ostaşilor mei! Idolilor celor fără suflet nu vă închinaţi!

Mavrichie pe a sa oştire la moartea cea plină de viaţă o duce,

La viaţa a cărei frumuseţe

Limba nu o poate povesti.

Hrănească-se viespile

Cu al nostru trup pieritor:

Noi învinşi niciodată nu vom fi,

Nu, niciodată, oştenii mei!

Hrănească-se lighioane otrăvite

Cu al nostru sînge stricăcios:

Astfel mai grabnic noi în partea Luminii

Vom trece, fraţii mei.

Acolo se sălăşluiesc toţi luptătorii Crucii

Care pe Tine Doamne, nu Te-au trădat!

Aşa grăi-vom noi Mîntuitorului Hristos.

Despre starea cea pururea cu Dumnezeu, Sfîntul Antonie cel Mare ne învaţă: Sufletul tău pururea cu Domnul să se afle, iar trupul tău pe pămînt să se afle ca şi o statuie nesimţitoare. Drepţi pururea să stai cu sufletul înaintea Feţei Domnului.

Pururea înaintea ochilor să ai frica de Domnul; tot aşa, pururea, pomenirea morţii şi lepădarea cu scîrbă a tuturor celor lumeşti. Să mori pururea, şi în fiecare zi, aşa ca să poţi viaţa veşnică să o dobîndeşti. Veşnic să priveghezi ca să nu te cuprindă lenea şi trîndăvia.

Scîrbă să-ţi fie ţie de cele lumeşti: pe acestea, pururea să le lepezi, căci altfel piedici în calea către Dumnezeu ţi se vor face ţie. Scîrbeşte-te şi urăşte tot ceea ce te desparte de Dumnezeu şi îţi strică sufletul. Să nu te desparţi de Domnul de dragul cîştigurilor celor lumeşti şi pieritoare. Să nu te iei după cel care este mai slab decît tine, ci mai curînd după cel care este mai tare, şi mai îmbunătăţit.

Mai presus de toate, pururea să ai rugăciunea în inimă, pururea să mulţumeşti Domnului pentru toate cele ce vin asupra ta. Împlinind acestea, poţi să nădăjduieşti că vei fi moştenitor Celor ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (I Cor. 2:9).

Să luăm aminte la Domnul Hristos, Cel Care a stat de vorbă cu Marta şi cu Maria:

La căldura dragostei cu care ele L-au întîmpinat şi au dorit să asculte cuvintele Lui;

La cum Maria Îl întîmpină pe El cu o mai mare ospitalitate duhovnicească, iar Marta cu o grijă mai mare pentru odihna Lui trupească;

La cum Domnul Se bucură mai mult de grija cu care un suflet primeşte hrana Lui duhovnicească decît de cea cu care se pregăteşte masa pentru hrănirea Lui cea trupească.

Noi sîntem nebuni pentru Hristos (I Cor. 4:10).

Aşa grăieşte marele Apostol Pavel, cel care la început s-a călăuzit după înţelepciunea acestei lumi, care este împotriva lui Hristos; şi cel care, mai apoi, recunoscînd minciuna şi putreziciunea înţelepciunii lumii, a aflat lumina şi veşnica stabilitate a înţelepciunii celei după Hristos. Cînd s-a întîmplat astfel, Sfîntul Apostol Pavel nu s-a mîniat pe înţelepciunea lumii care l-a numit nebun pentru Hristos, şi nu a pregetat, în răspărul lumii, chiar să iubească a se numi pe sine astfel.

Pentru noi creştinii nu e de nici o importanţă cum ne priveşte sau cum ne numeşte lumea. Este în schimb de cea mai mare importanţă, şi de supremă importanţă, cum ne privesc şi cum ne numesc Sfinţii îngeri, cînd după moartea noastră, ajungem să vedem feţele lor. Aceasta trebuie să fie marea noastră grijă, pe lîngă care, toate grijile acestei vieţi trebuie să ne fie ca un nimic.

Căci fie sîntem nebuni pentru lume din pricina lui Hristos, fie nebuni pentru Hristos din pricina lumii. O, cît de scurt este sunetul cuvîntului lumii! Dacă lumea ne numeşte pe noi creştinii nebuni, apoi să ştim că lumea nu are mult de trăit şi deci nici cuvintele ei! Dar dacă cei cereşti şi veşnici ne vor numi pe noi nebuni, apoi să ştim că acea numire este pentru noi osîndă veşnică, neştearsă în veci.

Cei care nu cred în Dumnezeul Cel veşnic Viu, nici în viaţa veşnică, nici în întruparea Stăpînului Hristos, nici în învierea Lui, nici în adevărul Evangheliei, nici în veşnica milă şi dreptate a lui Dumnezeu, oare este de mirare că unii ca aceştia îi consideră nebuni pe cei care cred în ele?

O, fie ca toţi cei care se însemnează cu Semnul Sfintei Cruci nu doar să îndure cu uşurinţă denumirea de nebuni din partea lumii de dragul lui Hristos, dar chiar să o primească cu bucurie şi cu mulţumire! Să săltăm şi să ne bucurăm cînd necredincioşii astfel ne numesc, căci acesta semn vădit este că aproape ne aflăm de Hristos, şi departe de necredincioşi! Să ne bucurăm şi să săltăm şi să strigăm mereu cu ecou puternic în urechile lumii: Da, Da! Cu adevărat nebuni pentru Hristos sîntem noi, şi ne bucurăm cu bucurie mare de cinstea aceasta!

O Atotînţelepte Doamne, întăreşte-ne pe noi cu puterea Ta, ca niciodată să nu ne temem de necredincioasa lume, nici cînd mişeleşte ne loveşte pe noi, nici cînd spurcat ne insultă pe noi, pentru Sfînt Numele Tău. Căci numai Ţie se cuvine slava şi mulţumita în veci, Amin.