În timpul domniei împăratului bizantin Heraclie, Hosroe împăratul perşilor a atacat Ierusalimul, în anul 614 după Hristos. Hosroe a vandalizat oraşul, a luat Cinstita Cruce a lui Hristos cu sine în Persia şi de asemena mulţime de creştini în sclavie: printre aceştia se afla şi Patriarhul Zaharia.

Evreii l-au ajutat pe Hosroe să comită toate aceste crime împotriva creştinilor. Printre răutăţile diavoleşti ale evreilor este pomenită şi aceasta: evreii au cumpărat de la Hosroe nouăzeci de mii de creştini, doar spre a-i ucide pe toţi. Patriarhul Zaharia a rămas în sclavie la perşi timp de paisprezece ani.

Multe minuni s-au săvîrşit acolo prin lemnul Cinstitei Cruci, astfel încît şi perşii ziceau: A venit în Persia Dumnezeul creştinilor. Mai tîrziu, împăratul Heraclie l-a silit pe împăratul perşilor să înapoieze Sfînta Cruce la Ierusalim, precum şi pe Patriarhul, şi pe toţi ceilalţi captivi creştini care încă nu muriseră. Împăratul Heraclie însuşi a dus Sfînta Cruce pe umerii săi, intrînd în Cetatea Sfînta, desculţ şi îmbrăcat umil.

Sfîntul Zaharia a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale în pace, şi s-a strămutat la locaşurile cereşti în anul 631. Lui i-au urmat în scaun Patriarhul Modest, iar apoi Sfîntul Sofronie, care se cinsteşte la 11 martie.

Sfîntul Timotei a trăit în deplină sihăstrie la locul numit Symbola de pe versantul asiatic al Muntelui Olimp. El a intrat în mînăstire încă din tinereţea lui, a fost tuns monah, şi pînă la bătrîneţe şi-a petrecut viaţa în postiri, rugăciune, privegheri şi nevoinţe neîntrerupte.

El a rămas feciorelnic de-a lungul întregii vieţi. Celor feciorelnici Dumnezeu le dă putere asupra duhurilor necurate, şi aşa i-a dăruit El şi Sfîntului Timotei. Prin nevoinţele întru mîntuirea sufletului, Sfîntul Timotei a reuşit să-şi zidească casa sufletului său sălaş Sfîntului Duh. Acest bărbat Sfînt a trecut la cele veşnice în anul 795 după Hristos.

Eustatie a fost un mare zelot şi apărător al Ortodoxiei. Astfel, el s-a arătat puternic întru apărarea Sfintelor Dogme ale Adevărului la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (din anul 325), unde el a respins, pe baza întregii ştiinţe filosofice şi teologice, învăţătura necuratului Arie. Împreună cu ceilalţi Sfinţi Părinţi, Eustatie a mărturisit corect pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca fiind deopotrivă cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh după dumnezeire (după fiinţa lor dumnezeiască).

După moartea împăratului Constantin cel Mare arienii oarecum iar au luat putere şi au început să-i prigonească mîrşav pe creştini. Sfîntul Eustatie a fost scos din scaun şi surghiunit, mai întîi în Tracia, apoi în Macedonia.

Sfîntul Eustatie a suferit mult, iar în cele din urmă şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu la anul 345 după Hristos.

Avocat fiind, acest loan a fost hirotonit Preot, apoi a fost uns Patriarh în anul 565 după Hristos. El este compilatorul canoanelor ce au fost introduse în Nomocanon.

În timpul său au fost introduse în Sfînta Liturghie dumnezeiasca cîntare a Heruvicului, precum şi Rugăciunea de dinaintea împărtăşirii cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Sfîntul loan Scolasticul a adormit cu pace la anul 577 după Hristos.

Noi care pre Heruvimi cu taină închipuim

Şi întreit Sfînta cîntare aducem

De viaţă Făcătoarei Treimi,

Toată grija cea lumească acum să o lepădăm.

Ca pre Împăratul tuturor să primim,

Pre Cel Nevăzut, înconjurat de cetele cereşti.

Aliluia, Aliluia, Aliluia.

Cred Doamne şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mîntuieşti pre cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sînt eu. Încă cred că acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi însuşi Preascump Sîngele Tău. De aceea mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvîntul sau cu fapta, cele cu ştiinţa şi cu neştiinţa, şi mă învredniceşte fără de osîndă să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci. Amin.

Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca luda; ci ca tîlharul mărturisindu-Mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta.

Stăpîne, lubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osîndă Sfintele acestea, pentru că nu sînt vrednic, ci spre curăţirea şi sfinţirea sufletului şi a trupului şi spre arvunirea vieţii şi a Împărăţiei ce va să fie. Iar mie bine-mi este a mă lipi de Dumnezeu şi a pune în Domnul nădejdea mîntuirii mele.

Stropită cu sînge, mîntuitoarea Cruce

În întuneric multă vreme a zăcut,

Ca într-un mormînt.

De pe tine, Sfînta Cruce,

Trei zile Mîntuitorul întru întuneric S-a pogorît,

Iar tu, Sfînta Cruce,

Trei sute de ani întru întunericul de sub pămînt Ai zăcut.

Cînd dintru întuneric Stăpînul pe strămoşi i-a izbăvit,

El apoi S-a înălţat,

Iar tu, cînd Biserica întru libertate a domnit,

Te-ai înălţat la rîndu-ţi.

Apoi timp de patruzeci de zile Stăpînul pe pămînt a rămas,

Iar tu, Sfîntă Cruce, la fel, cîteva zile de la înălţarea Ta,

Creştinilor ai strălucit;

Pînă cînd pe oameni după cuviinţă i-ai ajutat

Credinţa să-şi întărească,

Pînă cînd ei cu adevărat au învăţat

Cu semnul Sfintei Cruci să se pecetluiască.

Astfel prin puterea conştiinţei

Cei botezaţi puterea Sfintei Cruci o cunosc.

Astfel tu, Cinstită Cruce, cu cinste misiunea Î-ţi îndeplineşti.

Mii de anii de vor trece,

Dar chipul tău întru tot cinstit

Şi puterea ta niciodată nu vor trece.

Credincioşii înaintea Cinstitei şi de Viaţă făcătoarei Cruci

Mîntuitorului Hristos I se închină Şi Lui se roagă,

Şi ei toate necazurile şi toate greutăţile şi le alină înaintea ei.

Ce este ghicirea norocului? Există trei feluri de credinţe, care îşi au originea în ghicirea norocului: credinţa în întîmplarea oarbă, credinţa în lucruri şi credinţa în atotputernicia forţelor întunericului, a duhurilor necurate, a diavolilor. Prin ghicirea norocului (sau prezicerea viitorului) se prorocesc evenimente, se fac deosebiri între lucruri şi se depune jurămînt faţă de duhurile întunecate.

Nici una dintre marile credinţe religioase nu au condamnat mai hotărit şi mai cu desăvîrşire ghicirea norocului, decît Credinţa Creştină. Căci nici una dintre ele nu este mai liberă şi mai curată de ghicirea norocului decît ea. Ghicirea norocului înseamnă să supui omul lucrurilor şi fiinţelor care îi sînt inferioare.

De aici se vede că ghicirea norocului este şi se poate numi credinţă în întuneric. De aceea zice Sfîntul Apostol Pavel: Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă (l Timotei 4:7). Credinţa creştină este o credinţă a luminii în două sensuri: În acela că îl ridică pe om deasupra întîmplării, deasupra lucrurilor şi deasupra duhurilor întunericului; iar al doilea că îl subordonează pe om numai şi numia Autorităţii Dumnezeului Celui Viu, Atotputernic şi Atotînţelept.

Căci există Atotvăzătorul Dumnezeu, şi de aceea nu există întîmplarea oarbă. În duhovnicească unire cu acest Atotvăzător şi Atoînţelept şi Viu Dumnezeu, omul se poate înălţa deasupra tuturor lucrurilor, şi se poate face mai puternic decît toate duhurile întunericului.

Să luăm aminte la Stăpînul Iisus Hristos, Cel Care a stat de vorbă cu tînărul cel bogat: Şi L-a întrebat un dregător, zicînd: Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decît unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvîrşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţele mele. Auzind, Iisus i-a zis: încă una îţi lipseşte: Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de-mi urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat (Luca 18:18-23).

Să luăm aminte la cum tînărul cel bogat a cerut sfat, dar nu s-a pregătit pentru jertfă;

Mîntuitorul i-a arătat calea jertfei care este de trebuinţă pentru dobîndirea vieţii veşnice;

Tînărul bogat a plecat întristat pentru că nu se putea despărţi de bogăţiile lui.

Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decît numai cu rugăciune şi cu post (Marcu 9:29).

Aceasta este reţeta mîntuitoare a Celui mai Mare Doctor al sufletului omenesc. Acesta este remediul cel încercat şi dovedit cel mai eficace de-a lungul veacurilor. Căci un alt remediu în contra nebuniei, nu exsită. Căci ce fel de boală este aceasta? Aceasta este boala în care sufletul omenesc este parazitat şi tiranizat de un duh rău, un duh ucigaş care lucrează la distrugerea atît a trupului, cît şi a sufletului acelui om.

Băiatul pe care Mîntuitorul l-a vindecat de acest duh rău fusese aruncat de el cînd în foc, cînd în apă, numai şi numai în scopul de a-l omorî. Cîtă vreme omul doar filozofează despre Dumnezeu, el se face pe sine cu desăvîrşire neajutorat în faţa duhului rău. Căci duhul rău îşi bate joc de anemica sofisticărie a filozofiei omeneşti, însă de îndată ce omul începe să postească şi să se roage lui Dumnezeu, duhul cel rău se umple de o spaimă cu neputinţă de descris.

Sub nici un chip nu poate îndura duhul cel rău buna mireasmă a rugăciunii şi a postului. Această dulce bună mirească îl înăbuşă cu totul şi îl slăbeşte cu desăvîrşire, pînă la epuizare. În omul care se mulţumeşte doar să filozofeze despre Dumnezeu, se află spaţiu larg pentru intrarea în el a diavolilor.

Dar în omul care se apucă cinstit de rugăciune către Dumnezeu, şi cu evlavie şi dragoste se pleacă postului, întru nădejde şi răbdare, locul devine foarte strîmt şi de nesuferit şi diavolul trebuie neapărat să fugă de acolo. Împotriva anumitor suferinţe trupeşti există doar cîte un singur remediu, împotriva celei mai mari boli a sufletului, care este posedarea demonică, există două remedii, care trebuie utilizate neapărat împreună: postul şi rugăciunea. Apostolii şi Sfinţii au postit şi sau rugat lui Dumnezeu.

De aceea aveau atîta putere asupra duhurilor necurate. O Preadulce Doamne Iisuse Hristoase, Doctorul şi Ajutorul sufletelor noastre în toate nenorocirile care ne cuprind, întăreşte-ne pre noi cu puterea Duhului Tău Celui Sfînt, ca şi noi să putem să urmăm şi să împlinim cu fapta dumnezeiasca poruncă a postului şi a rugăciunii, pentru mîntuirea sufletelor noastre şi mîntuirea aproapelui nostru. Căci numai Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.