Arhip a fost unul dintre cei șaptezeci de Apostoli. Sfîntul Apostol Pavel îl pomeneşte în Epistola sa către Coloseni şi în cea către Filimon: Şi spuneţi lui Arhip: Vezi de slujba pe care ai primit-o întru Domnul, ca să o îndeplineşti (Coloseni 4:17). Iar în Epistola către Filimon îl numeşte împreună oştean: Şi lui Arhip, cel împreună oştean cu noi (Filimon 1:2).

În oraşul Colose, centrul Creştinătăţii se afla și casa lui Filimon. Aici se adunau creştinii pentru rugăciune. Scriindu-i lui Filimon, Apostolul Pavel numea casa acestuia Biserica din casa ta (Filimon 1:2). În acel timp, Sfinţii Apostoli îşi hirotoneau ucenicii întru Episcopi, pe unii pentru eparhii anume, iar pe alţii ca misionari călători.

Filimon era unul dintre aceştia din urmă. Apfia, soţia lui, slujea în Biserica cea din casa ei! În vremea unui festival păgînesc închinat zeiţei Artemida, creştinii, după obicei, s-au adunat în casa lui Filimon pentru rugăciune. Pagânii, aflînd de locul rugăciunii acesteia, s-au repezit şi i-au prins pe toţi cei adunaţi acolo, inclusiv pe Filimon, Apfia şi Arhip, întîistătătorii lor.

La început ei au fost biciuiţi, iar apoi au fost îngropaţi pînă la mijloc şi bătuţi cu pietre. Astfel pe Filimon şi pe Apfia i-au ucis, iar pe Arhip, aproape mort, l-au dezgropat şi l-au lăsat de batjocură copiilor.

Copiii l-au străpuns cu cuţite. Aşa şi-a încheiat împreună oşteanul Sfîntului Apostol Pavel viaţa pe acest pămînt.

Acest Sfînt Cuvios Dositei a fost ucenicul slăvitului Avvă Dorotei, cel trăitor în marea obşte a Cuvioşilor Serdie, loan şi Varsanufie cel Mare. Dositei era din familia foarte bogată şi slăvită a unui general, şi a venit odată la Ierusalim, împreună cu ea, să se închine Sfîntului Mormînt. La Ierusalim aflîndu-se, şi pe cînd privea la icoana înfricoşatei Judecăţi zugrăvită pe peretele unei Sfinte Biserici, o femeie îmbrăcată în strai de purpură s-a apropiat de el şi a început să-i tîlcuiască icoana.

La sfîrşit, înainte de a se îndepărta, i-a spus tînărului Dositei, dacă doreşti să scapi de aceste munci, să posteşti şi să te rogi deseori, şi te vei mîntui. Acea distinsă doamnă era Sfînta Fecioară Maria, de Dumnezeu Născătoarea. Inima tînărului Dositei s-a aprins atunci de focul rîvnei celei dumnezeieşti, şi a dorit să se facă monah.

Cuviosul Dorotei l-a primit ca frate în mînăstire, poruncindu-i să se lepede cu desăvîrşire de voia lui şi să se supună părintelui duhovnicesc hărăzit lui. Timp de cîteva zile, l-a lăsat să mănînce cît pofteşte, spunîndu-i: Mănîncă cît pofteşti, numai să-mi spui cît măninci, ceea ce Dositei a şi făcut. După acele zile, Avva i-a poruncit lui Dositei să-şi reducă porţia zilnică de hrană cu un sfert. După ce Dositei s-a obişnuit cu porţia redusă, Avva i-a poruncit să-şi mai reducă hrana zilnică cu încă un sfert, şi tot aşa, pînă cînd Dositei a ajuns să se mulţumească cu hrană puţină, după măsura călugărilor.

Căci zicea Avva Dorotei: Mîncatul este o obişnuinţă, iar omul mănîncă atîta cît este obişnuit să mănînce. Cuviosul Dositei s-a mîntuit prin ascultarea cea desăvîrşită pe care a avut-o faţă de duhovnicul său.

El a rămas pentru toate generaţiile următoare o pildă de ascultare, devotament şi dragoste faţă de părintele cel duhovnicesc. El s-a mutat la locaşurile cele cereşti la o vîrstă tînără, în veacul al şaselea.

Ascultarea fară murmur este mîntuire desăvîrşită.

Ea este prima dintre nestemate, mărgăritar de mult preţ.

Acest mărgăritar, de la colierul Evei primul s-a pierdut,

Iar după el întregul şirag preţios de virtuţi s-a risipit.

Diavolul a amăgit-o atunci, ca şi acum, zicîndu-i:

De Dumnezeu nu asculta,

Ci mai bine trăieşte după cum pofteşti,

După al tău cap!

Aşa grăieşte diavolul tuturor,

Încă din cele mai străvechi timpuri,

Pentru ca astfel pe neascultători

În belciugul lui să-i prindă.

Dar a sosit pe pămînt Mîntuitorul Hristos,

Pe ascultători la El chemînd.

De la chemarea Lui însă

Cei neascultători s-au întors,

Nevoind să răspundă.

Acelaşi lucru şi acum se întîmplă,

Cînd cei ascultători pînă la Rai se ridică,

Iar neascultătorii de Dumnezeu se pogoară la iad.

Adevăratul monah părintelui său duhovnicesc se supune,

Iar părintele - Bisericii,

Iar Biserica - Domnului Ei.

Ascultarea cale sigură către mîntuire este,

Din colierul cel duhovnicesc -

Prima nestemată,

Mărgăritar strălucitor.

Sfîntul Antonie ne învaţă: Aşa precum gol iese omul din pîntecele maicii sale, tot aşa gol iese sufletul din trupul omului. Un suflet este curat şi luminos, altul este mînjit de păcat, iar altul cu totul înnegrit. Dacă trupul nu iese sănătos din pîntecele maicii sale, el nu poate trăi; aşa şi sufletul, dacă nu ajunge la cunoştinţa de Dumnezeu printr-o vieţuire curată, el nu se poate mîntui, şi nici nu se poate afla în comuniune cu Dumnezeu.

Organul vederii celei trupeşti este ochiul; iar organul vederii celei dumnezeieşti este mintea. Aşa cum trupul este orb fără ochii cei din cap, aşa sufletul este cu desăvîrşire orb fără o minte dreaptă şi o vieţuire dreaptă.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos, Cel Care stă în mijlocul oamenilor umili:

La cum Îi învaţă El cu dragoste pe oameni, aşa cum un părinte îi învaţă pe copiii săi;

La cum oamenii cei simpli Îi primesc şi Îi sorb Cuvintele, uimindu-se de minunile Lui şi slăvind pe Dumnezeu;

La cum încă şi astăzi, oamenii cei umili şi neîntinaţi îi primesc cuvintele cu bucurie şi mulţumire.

Cel ce este credincios în foarte puţin şi în mult este credincios; şi cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept. Deci dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţia nedreaptă, cine vă va încredinţa pe cea adevărată? Şi dacă în ceea ce este străin nu aţi fost credincioşi, cine vă va da ceea ce este al vostru (Luca 16:10-12)? Aşa grăieşte Stăpînul şi al lumii materiale, şi al celei duhovniceşti.

Averea materială, adică materialul, El îl numeşte foarte puţin, iar averea spirituală, adică spiritualul, El îl numeşte mult. Oricui îi este dat în viaţă să aibă avere materială multă, dar se dovedeşte a fi un egoist, un îmbuibat, un împietrit la inimă, un mîndru, un nemilostiv şi un fără de Dumnezeu, aceluia nu-i mai poate fi dată şi avere spirituală, deoarece fiind necredincios în cea foarte puţină, adică cea materială, lui nu i se mai poate încredinţa şi cea care este multă, adică cea spirituală.

Căci nu are cum să fie credincios duhului, cîtă vreme a fost necredincios materiei. Omul este pus la încercare în această lume materială şi străină, şi dacă trece această încercare cu bine, atunci el şi-o dobîndeşte şi patria lui cea adevărată; dar dacă el iese nevrednic după această punere la încercare, cine îl va mai pune pe el în drepturile lumii lui proprii?

Căci lumea proprie omului, patria lui adevărată, este Împărăţia Cerească cea negrăită. Pe cînd lumea de aici îi este lui o patrie grosolană şi supusă putreziciunii, descompunerii şi morţii - o patrie cu desăvîrşire străină. Totuşi, omului îi este dată această lume străină spre punerea lui la încercare, spre a se vedea dacă este vrednic de traiul în patria lui adevărată, Împărăţia Cerurilor.

Aceste rostiri ale Mîntuitorului au totuşi unul şi acelaşi înţeles. O cît de adînc şi de adevărat este el! Precum lumina împrăştie întunericul, tot aşa aceste cuvinte ale Mîntuitorului alungă confuzia care se poate naşte din întrebarea: în ce scop a venit omul în lume? Şi: ce este chemat el să facă în ea? Oricine este vrednic să citească cu o înţelegere curată, înţelege deplin răspunsul la aceste întrebări din cuvintele Mîntuitorului despre care ne este acum vorbirea.

Prin urmare, să înţelegem că Dumnezeu nu va dărui darurile cele duhovniceşti, adică darul cunoaşterii, sau al credinţei, sau al dragostei, sau al curăţiei, sau al prorociei, sau al facerii de minuni, sau al stăpînirii peste duhurile necurate, sau al dreptei socotinţe, sau al vederii celor cereşti - celui care rău şi-a cheltuit darurile mai mici, folosindu-le la rău, şi nu spre slava lui Dumnezeu, aşa cum a făcut fiul cel risipitor cu moştenirea părintească; iar darurile acestea mai mici sînt: darul sănătăţii, al averilor pămînteşti, sau al prestigiului personal printre oameni sau în societate, sau al cunoaşterii lumii, sau orice altă înnăscută îndemînare sau pricepere.

O Stăpîne Doamne Mult Milostive, ajută-ne nouă în credinţa cea către Tine, ca bine să chivernisim ceea ce Tu ne-ai încredinţat, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.