Pamfilie, primul dintre aceştia, era presbiter al Bisericii din Cezareea Palestinei. El a fost un om învăţat şi credincios care a îndreptat textul Noului Testament, curăţindu-l de greşelile diverşilor copişti. El însuşi copia cu mîna lui această Carte Mîntuitoare şi o dădea celor care o doreau. Al doilea a fost diaconul Valentin, bătrîn cu vîrsta şi alb de înţelepciune. Acesta era o autoritate recunoscută în Sfintele Scripturi, pe care le cunoştea pe de rost. Al treilea a fost Pavel, un cetăţean de frunte, care în timpul unei persecuţii anterioare fusese aruncat în foc pentru credinţa lui în Hristos.

Pe lîngă aceştia se mai aflau cinci fraţi după trup şi după duh, care se născuseră în Egipt şi care se întorceau în patria lor după ce fuseseră siliţi să muncească în minele din Cilicia. La porţile Cezareei ei au declarat că sînt creştini şi au fost aduşi în faţa judecăţii. La întrebarea: Care sînt numele voastre şi din ce neam sînteţi? Ei au răspuns: Numele păgîne date de maica noastră noi le-am lepădat, şi ne-am numit în loc Ilie, Isaia, Ieremia, Samuil şi Daniil.

La întrebarea: Care este patria voastră? Ei au răspuns: Ierusalimul cel de Sus. Toţi aceşti opt au fost decapitaţi, iar după ei a fost ucis încă şi tînărul Porfirie, care a căutat trupurile mucenicilor ca să le îngroape. Pe Porfirie l-au îngropat de viu, ca şi pe Seleuc, care mai înainte fusese ofiţer, şi care se apropiase să sărute picioarele mucenicilor înainte să cadă sabia peste capetele lor; de asemenea ucis a fost vîrstnicul Teodul, o slugă a judecătorului roman, care în timpul înmormîntării mucenicilor le-a sărutat Sfintele lor moaşte; iar la sfîrşit mucenicie a primit şi Iulian, care s-a închinat şi el şi a îmbrăţişat Sfintele trupuri cele fără de viaţă ale mucenicilor.

Şi aşa, dînd ceea ce este mic şi puţin pentru ceea ce este mult, de mare preţ, şi veşnic, ei cu toţii s-au mutat la Domnul la anul 308 după Hristos.

Maruţa a fost Episcop în cetatea Tagrit din Mesopotamia. El a fost vestit pentru credinţa şi bunătatea lui. Maruţa a înmuiat mînia împăratului persan Yezdegeherd către creştini, i-a cerut să-i dea moaştele celor patru sute de mucenici care fuseseră ucişi în Persia şi a întemeiat oraşul Martiropolis pe Sfintele lor moaşte.

El şi-a sfîrşit alergarea pămîntească şi s-a strămutat la Domnul la anul 422 după Hristos.

Roman a fost un ţăran din Carpenesion, simplu şi neştiutor de carte. Aflînd despre vitejia şi slava mucenicilor pentru Hristos, tînărul Roman a dorit şi el cununa muceniciei. El a mers la Tesalonic, unde a început să laude Credinţa în Hristos cu voce tare, netemîndu-se de lume, şi numind islamul basm.

Turcii l-au schingiuit crunt iar apoi l-au vîndut unui corăbier. Creştinii l-au răscumpărat de la acel corăbier şi l-au trimis la Sfîntul Munte Athos unde Roman s-a tuns monah de către slăvitul Acachie. Dar Roman pe mai departe dorea mucenicia pentru Hristos.

Cu binecuvîntarea bătrînului Acachie, Roman a călătorit la Constantinopol prefacîndu-se nebun şi începu să ducă un cîine de lanţ pe străzile turceşti. La întrebarea: Ce faci? El răspundea că îl hrăneşte pe cîine aşa cum îi hrănesc şi Creştinii pe turci. Turcii l-au aruncat într-un puţ secat, unde a stat patruzeci de zile fără pîine.

Apoi l-au scos din puţ şi l-au omorît prin tăierea capului. Timp de trei zile, s-a văzut cum o lumină iese din trupul lui. Un englez i-a luat trupul şi l-a dus în Anglia. Un anume monah a muiat un ştergar în sîngele mucenicului. Ştergarul se păstrează şi astăzi la Mînăstirea Dochiaru din Sfîntul Munte Athos. Slăvitul mucenic al lui Hristos a luat moartea pentru Stăpînul la anul 1694.

O Mucenicilor ai lui Hristos,

Flori preafrumoase,

Care de-a pururea nu vă veştejiţi.

O Mucenicilor ai lui Hristos,

Verdeaţă vie din miezul iernii,

Ce către cer, cu purpura sîngelui împodobiţi, vă înălţaţi.

O Mucenicilor ai lui Hristos,

O voi, mireasmă curată de tămîie

Şi candelă de Icoană cu lumină dumnezeiască arzînd!

Voi alergarea pentru Hristos Cel Preafrumos a-ţi săvîrşit,

Şi acum în Rai cu El pururea petreceţi.

Lumea va fi şi va trece,

Dar voi niciodată nu veţi trece,

Ci pururea în ceruri cu Hristos vă veseliţi.

Partea cea mai importantă a unei păşuni este iarba. A unui ogor - griul. A unei grădini - legumele care cresc în ea. Nimeni nu se va lăuda cu gardul păşunii mai mult decît cu calitatea ierbii care creşte în ea. Nici mai mult cu şopronul ridicat la marginea ogorului, mai mult decît cu grîul care creşte pe el. Şi nici mai mult cu şanţurile de irigare ale grădinii, decît cu legumele care se fac în ea. Aşadar, de ce oare se laudă unii oameni cu ţările lor, adică cu calitatea şoselelor din ţara lor, cu buna aministraţie a graniţelor lor, şi a oraşelor şi satelor lor, adică în general cu ceea ce - prin comparaţie cu însăşi recolta, adică omul - nu e mai important decît gardul păşunii, şopronul ogorului, sau şănţuleţele de irigare a grădinii? Nu oamenii unei ţări există de dragul acelei ţări, ci ţara trebuie să existe de dragul oamenilor din ea.

Hristos nu a venit să mîntuiască diviziuni administrative, ci a venit să mîntuiască oameni. O ţară are valoarea pe care o au oamenii ei. Căci ce folos au oamenii cei răi de la ţara lor cea mare? Doar mulţimea spinilor din întinsele ogoare.

Să luăm aminte la Mîntuitorul Hristos Care în nopţile întunecoase Se roagă singur în munţi, pentru mîntuirea mea, pentru mîntuirea ta, şi pentru mîntuirea tuturor oamenilor:

• La cum îşi ridică mîinile către cer, la cum Se apleacă la pămînt, la cum îngenunchează la rugăciune nopţi la rînd: pentru mîntuirea mea, şi a ta, şi a tuturor oamenilor;

• La cum, rugîndu-Se stăruitor, sudoarea Lui s-a prefăcut în sînge, pentru mîntuirea mea, şi a ta, şi a tuturor oamenilor;

• La cum nu S-a cruţat pe Sine, ci a privegheat îndelung, în rugăciune şi chinurile suferinţei, nedînd trupului Său somn sau odihnă - pentru mîntuirea mea, şi a ta, şi a tuturor oamenilor.

Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărîmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi (Luca 20:18).

Mîntuitorul şi Stăpînul Hristos este piatra cea din capul unghiului. Iuda a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Irod a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Iulian Apostatul a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Arie a căzut pe această piatră şi s-a sfârîmat. Cei care L-au negat pe Hristos şi şi-au bătut joc de El, cu toţii au căzut pe această piatră şi s-au sfârîmat ca vasele olarului.

Această piatră a căzut peste Sodoma şi Gomora, iar Sodoma şi Gomora au pierit cu desăvârşire. Această piatră a căzut peste Egipt, iar Egiptul s-a zdrobit cu totul. Ea a căzut peste Ierusalim şi Ierusalimul s-a zdrobit. A căzut peste poporul evreu şi poporul evreu a fost împrăştiat în bucăţi. Această piatră a căzut pe multe neamuri de oameni păcătoşi şi peste imperii, şi acele neamuri păcătoase şi acele imperii sau zdrobit şi s-au împrăştiat ca praful şi ca cenuşa.

Dumnezeu iartă pe păcătoşi de şaptezeci de ori cîte şapte şi chiar mai mult, dar dacă și după aceasta păcătoşii tot păcătoşi vor rămîne, oare îi va mîntui Dumnezeu împotriva voii lor? Nu, căci nu aceasta este regula mîntuirii oamenilor. Regula mîntuirii presupune ca oamenii de bună voia lor să fie de acord să primească mântuirea de la Dumnezeu. Dar dacă oamenii de şaptezeci de ori cîte şapte şi chiar mai mult nu vor voi mântuire de la Dumnezeu, atunci nici Dumnezeu nu voiește. Atunci oamenii se zdrobesc de piatra care nu poate fi ocolită, sau mor fiind zdrobiți de piatra pe care au ridicat-o ca s-o arunce departe de la ei. Oare putem afirma că Dumnezeu este nemilostiv, dacă pe tîlharul care s-a pocăit, l-a mântuit chiar și pe cruce? Şi oare putem spune că Dumnezeu este nedrept, cînd l-a dat pieirii pe tîlharul, care şi în ceasul morţii î-și bătea joc de El? O Atotputernice Doamne, mîntuieşte-ne pre noi! Pe Tine Te slăvim și Te lăudăm în veci. Amin.