Onisim a fost unul dintre cei șaptezeci de Aposoli mai mici. El a fost robul lui Filimon, dar greşindu-i cu ceva stăpînului său, de frică, a fugit la Roma. Acolo a auzit Evanghelia de la Sfîntul Apostol Pavel şi a luat Sfîntul Botez. Pentru că Sfîntul Apostol Pavel îl adusese mai înainte pe Filimon la Sfînta Credinţă, el a mijlocit împăcarea între stăpîn şi rob, între Filimon şi Onisim, scriindu-i o epistolă anume în acest scop lui Filimon.

Aceasta este una dintre cele mai emoţionante epistole din întreaga Sfîntă Scriptură: Te rog pe tine pentru fiul meu, pe care l-am născut fiind în lanţuri, Onisim. Căci poate pentru aceea a fost despărţit de tine cîtva timp, ca veşnic să fie al tău, dar nu ca un rob, ci mai presus de rob, ca un frate iubit, mai ales pentru mine, dar cu atît mai vîrtos pentru tine, şi în trup, şi în Domnul (Filimon 1:10, 15-16).

Mişcat de această scrisoare, Filimon cu adevărat l-a primit pe Onisim ca pe un frate, eliberîndu-l de robie. Mai tîrziu Onisim a fost sfinţit Episcop de Apostolii înşişi şi a primit tronul episcopal al Efesului după Sfîntul Apostol Timotei. Acest lucru se vede dintr-o Epistolă a Sfîntului Ignatie Teoforul. În vremea persecuţiilor din timpul împăratului Traian, Onisim, deja în vîrstă, a fost arestat şi adus la Roma.

La Roma Onisim şi-a prezentat viaţa în faţa judecătorului Terticus, a fost întemniţat iar la urmă ucis prin decapitare. O femeie bogată i-a luat trupul şi l-a aşezat într-un sarcofag de argint, înmormîntîndu-l cu cinste la anul 190 după Hristos.

La început Eusebie a dus o viaţă de nevoinţe sub ascultarea unor bătrîni îmbunătăţiţi, iar mai tîrziu s-a retras în pustie şi s-a făcut sihastru. El s-a hrănit pururea numai cu legume, negustînd niciodată nici măcar fructe.

Timpul şi l-a petrecut în rugăciune, sub cerul liber, îndurînd toate răutăţile vremii. Ajungînd pînă la vîrstă de nouăzeci şi cinci de ani, şi-a dat cu pace sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în anul 440 după Hristos.

Atotslăvitul Onisim, viaţa ca rob şi-a început,

Dar ca Apostol a sfîrşti-o, şi ca mucenic al lui Hristos.

Tertilus cel fărădelege pe Onisim l-a întrebat

Din ce neam este.

Creştin este numele meu, iar neamul, Onisim.

Liber sau sclav eşti tu?

Sclav lui Filimon am fost, şi lui Hristos Dumnezeu sclav credincios sînt acum.

Şi pe ce preţ te-a vîndut Filimon lui Hristos?

Cu al Său Sînge, Domnul Hristos m-a cumpărat.

Vorbeşte degrabă, dumnezeii împărăţiei

Îi cinsteşti tu oare?

Dumnezei nici nu văd, ci doar statui -

Chipuri de felurite fiare; toate închipuiri moarte.

Văd un bivol căruia i se aduc jertfe;

Un berbec căruia i se aduc berbeci,

Şi păsări ce se aduc jertfa unei bufniţi:

Fiare vii ce se aduc jertfă altora moarte,

Cele vii, jertfa celor moarte,

Cele tari, jertfa celor mai slabe!

Nu, aşa unora, eu nu pot să mă-nchin.

Ci Dumnezeului Celui Viu, Stăpînului

Şi Făcătorului a toate, al tău, ca şi al meu,

Doar Lui, O Tertulius,

Doar Lui mă voi închina!

Dar Tertulius îşi rîse

De omul lui Dumnezeu,

Şi porunci să fie tăiat cu sabia.

Stăpîn peste al său trup,

Capul porunci să il taie,

Dar sufletul nu il putu lipsi

De slava lui Dumnezeu.

Slăvitul nume al lui Onisim a rămas

Ca cerul şi pămîntul pe el

În veci să-l slăvească.

Fiecărui om îi este scumpă pacea sufletului. Celor care au dobîndit pacea sufletului, trupul le poate fi obosit, chinuit, bolnav, sau în permanent zbucium sau mişcare, şi totuşi ei cu sufletul, ancoraţi în Dumnezeu, se află într-o pace stabilă. Sfîntul Serafim de Sarov ne învaţă: Este necesar să ne străduim în fel şi chip să ne dobîndim şi să ne păstrăm pacea sufletului, şi să nu ne tulburăm la insultele celorlalţi.

De aceea trebuie cu orice preţ să ne oprim de la mînie cu ajutorul pazei şi privegherii asupra noastră înşine, păzindu-ne mintea şi inima de mişcările indecente. Ca să ne putem păstra pacea sufletului, mai trebuie neapărat să evităm şi judecarea celorlalţi. Prin nejudecare şi prin păstrarea tăcerii, ne păstrăm şi pacea sufletului. Cînd omul îşi dobîndeşte şi îşi păstrează starea aceasta, atunci Dumnezeu îl învredniceşte şi de descoperiri de sus.

Ca să ne putem păzi de judecarea altora, trebuie să fim priveghetori cu noi înşine; nu trebuie să primim de la nimeni cugetele cele lumeşti şi trebuie să fim cu desăvîrşire morţi lumii. Neobosit trebuie să luptăm ca să ne păzim inima de gîndurile şi influenţele indecente: Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci din ea ţîşneşte viaţa (Pildele lui Solomon, 4:23).

Din păzirea cu trezvie a inimii se naşte curăţia inimii, cea prin care Se vede Dumnezeu, după cuvîntul veşnic al Adevărului Care spune: Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5:8).

Să luăm aminte la Stăpînul Iisus,

Cel Care este Călătorul: Călător Ce a obosit mergînd din loc în loc, ostenit, flămînd, şi însetat de mântuirea mea, a ta, şi a tuturor oamenilor;

Cel Care şi noaptea lucrează la mîntuirea mea, a ta, şi a tuturor oamenilor;

Cel Care în fiecare ostenicioasă călătorie a Lui nu cugetă, nu Se îngrijeşte şi nu doreşte nimic altceva decît mîntuirea mea, a ta, şi a tuturor oamenilor.

Dar mulţi din mulţime au crezut în El şi ziceau: Hristosul, cînd va veni, va face El minuni mai multe decît a făcut Acesta (loan 7:31)? Stăpînul Hristos a făcut minuni înaintea tuturor şi toţi au văzut, dar nu toţi au crezut. Poporul a fost martor la minunile Lui şi a crezut în El. Robii au văzut minunile Lui şi au crezut în El.

Conducătorii poporului şi stăpînii de robi au fost şi ei martorii minunilor Lui, dar nu au crezut în El. Şi aşa, s-au împlinit în acele zile cuvintele Mîntuitorului: Şi mulţi dintîi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întîi (Matei 19:30). Și iată, sînt unii de pe urmă, care vor fi întîi, şi sînt alţii întîi, care vor fi pe urmă (Luca 13:30).

Căci cei ce erau mai întîi în rîndurile poporului au fost ultimii care au crezut în El; iar cei care erau cei mai de pe urmă din popor au fost primii care au crezut în El.

Dar de ce poporul şi robii au crezut, iar puternicii poporului şi cărturarii n-au crezut? Deoarece poporul şi robii se considerau pe ei înşişi nişte oameni neînsemnaţi şi umili, şi nu erau chinuiţi de mîndrie, şi nici de invidie la adresa Mîntuitorului. Poporul şi slugile, fără răutate şi fără prejudecată, s-au uitat la minunile dumnezeieşti şi au ascultat cuvintele cele dumnezeieşti şi s-au uimit şi s-au bucurat. Iar puternicii şi cărturarii poporului, care se socoteau pe ei înşişi primii în popor şi în lume, fiind plini de toată trufia şi invidia, n-au putut nici măcar o clipă să privească la minunile care se făceau, nici să asculte cuvintele cele dumnezeieşti, fără răutate şi fără invidie.

Fraţilor, vedeţi cum omul cel lipsit de blîndeţe şi de smerenie nu poate nici măcar să recunoască, necum să se mai şi bucure, la vederea şi auzirea adevărului? Vedeţi cum cei plini de răutate, de invidie şi de trufie, nu pot să-i recunoască nici măcar lui Dumnezeu că este înaintea lor? Aceasta a fost chiar fapta lui satan, cea de demult!

O Doamne Iisuse Hristoase, Adevărule Veşnice, curăţeşte inimile noastre de mîndrie, de invidie şi de răutate, ca să Te putem vedea pe Tine şi să ne bucurăm de Tine, Dumnezeul nostru. Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veac, Amin.