Avxentie era un nobil de frunte de la curtea împăratului Teodosie cel Mic, la Constantinopol. Arzînd de iubirea în Hristos, Avxentie a fost tuns monah, rămînînd încă puţin timp în Constantinopol. Cînd a început să fie slăvit de oameni, el a părăsit Constantinopolul în taină şi s-a sălăşluit pe un munte numit Skopa, de lîngă Calcedon, care mai tîrziu s-a numit Muntele lui Avxentie. Dorinţa lui însă de a rămîne ascuns de ochii oamenilor nu s-a împlinit, căci nişte păstori i-au descoperit sălaşul, şi au început să vină la el, ducînd vestea despre el; oamenii au început să-l cerceteze, aducînd bolnavii lor spre vindecare.

Sfîntul Avxentie a vindecat pe mulţi. Orbilor le-a dăruit vedere, a curăţit leproşi ungîndu-i cu untdelemn sfinţit; a vindecat ologi şi demonizaţi. Toate aceste vindecări erau lucruri de mirare, dar marea lui smerenie era şi mai de mirare. Ori de cîte ori era implorat să mai vindece pe cineva, se apăra zicînd că şi el este om păcătos. Dar silit de mulţi, el făcea vindecările în modul următor: fie le cerea tuturor celor prezenţi să se roage lui Dumnezeu împreună cu el pentru bolnav; fie mai întîi întărea credinţa în cei prezenţi, arătîndu-le că Dumenezeu le va face lor după credinţa lor; fie, se ruga deasupra bolnavului cu cuvintele: Te vindecă pe tine Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

El proceda astfel ca nu cumva oamenii, în simplitatea lor, să-i atribuie lui minunile pe care le lucra Dumnezeu prin el. Sfîntul Avxentie a fost unul din Părinţii celui de al Patrulea Sinod Ecumenic din Calcedon, din anul 451.

Acolo el a apărat Ortodoxia împotriva ereziilor lui Eutihie şi Nestorie. În anul 470 după Hristos, Domnul a luat la Sine sufletul lui cel tînăr, iar trupul încărcat de ani al Sfîntului a fost întors în pămîntul din care a fost luat.

Sfîntul Isaac a trăit în timpul Sfinţilor Antonie şi Teodosie. El fusese mai înainte de a veni în mînăstire un negustor foarte bogat. Dar împărţind toate ale sale săracilor, s-a dăruit după aceea celei mai stricte vieţi de rugăciune şi de asceză, zăvorîndu-se într-o chilie. Sfîntul Antonie însuşi îi strecura zilnic, cîte o prescură, printr-o deschizătură a chiliei.

Isaac a fost însă înşelat de diavolul, care i s-a înfăţişat în chipul Mîntuitorului. Crezînd înşelăciunii, Isaac s-a închinat lui satan, din care cauză s-a îmbolnăvit grav, şi a rămas bolnav timp de doi ani. După aceea şi-a redobîndit încet sănătatea, făcîndu-se mult mai smerit, mai prevăzător, şi ajungînd mai apoi la măsuri mari. De aceea, cu puţin înaintea morţii, Dumnezeu l-a învrednicit de har peste har. Sfîntul Isaac a adormit cu pace în anul 1090 după Hristos.

Avxentie, podoaba Ortodoxiei,

Într-o noapte liniştită

Cu lacrimi lui Dumnezeu se ruga.

El se înălţa cu duhul spre ceruri,

Ca şi un heruvim cu aripi de foc.

Întorcîndu-şi faţa şi privind mulţimea stelelor

Din tăria cerului, Sfîntul a plîns.

Preoţii monahi care erau cu el

L-au întrebat, cerîndu-i să le spună, ce vede?

Copiii mei, Sufletul lui Simeon l-am văzut,

Pe al Stîlpnicului Simeon;

Pe al Stîlpului Ortodoxiei, al Stîlpului Credinţei.

În această noapte, Stilitul la Domnul a trecut,

Căci sufletul lui zburînd la ceruri

Ochiul meu l-a văzut:

Mai strălucitor decît orice stea,

Şi trecînd, pe mine, păcătosul,

A binevoit a mă saluta.

De la acea noapte

Multe alte nopţi au mai trecut

Înainte ca vestea să ajungă

Despre cinstita adormire

A Stîlpnicului Simeon.

Atunci cu toţii au văzut

Adevărul vedeniei

Ce Sfîntului Avxentie i s-a arătat.

De ce părăsesc oamenii un loc pentru a se sălăşlui în altul? Cel mai adesea şi în primul rînd, pentru că ei cred că în acel alt loc vor fi mai fericiţi. Şi cu adevărat, din punctul de vedere al lumii şi al fericirii vieţii acesteia, sînt locuri şi locuri: unele mai bune, altele mai rele. Cel care nu crede şi nu nădăjduieşte într-o viaţă mai bună după moarte, caută însetat o păşune mai bună pentru viaţa lui în lumea aceasta. Dar dacă ascultăm inima unor astfel de oameni, care au reuşit să-şi obţină traiul în locuri din lume de multă lume rîvnite, vedem în ea ascunsă multă amărăciune, tristeţe şi chiar disperare.

Ei s-au îndestulat de roadele fiecărui loc prin care au umblat, şi totuşi, la urmă, au rămas flămînzi; şi flămînzi, privesc acum apropiindu-se moartea.

Pe cînd Sfinţii Creştini! Locurile pe care ei le doreau erau cele mai lipsite de păşune; ei doreau locuri pustii, seci, şi lipsite de apă; locuri izolate, locuri înfricoşate prin care oameni să nu treacă, pe care nimeni să nu şi le dorească. Deşi ei considerau fără valoare orice loc de pe pămînt, ei le alegeau totuşi, dar nu în funcţie de criteriile lumii, ci ale îndemînării cu care ele îi puteau atrage mai bine către patria cerească, locul mult rîvnit şi veşnic, în inimile unora ca aceştia, celui care ştie să asculte i s-ar descoperi dulcea cîntare a bucuriei şi îndestulării.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Părintele Care plînge pentru copiii Lui în pustie, strigîndu-i şi chemîndu-i la El:

Pe copiii poporului Israil în mijlocul cărora S-a întrupat;

Pe toate popoarele pămîntului;

Pe toţi fiii tuturor timpurilor, de la începutul zidirii, şi pînă la sfîrşitul veacurilor.

Şi mulţi dintîi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întîi (Matei 19:30).

Şi iată, sînt unii de pe urmă, care vor fi întîi, şi sînt alţii întîi, care vor fi pe urmă (Luca, 13:30). Cît de Atotînţelept este Cel Care grăieşte aceste cuvinte! Căci El nu a spus că toţi cei ce sînt întîi vor fi pe urmă, ci a spus: mulţi. Căci nu există nici cirtă de greşeală în Sfînta Evanghelie, şi nici urmă de exagerare în ea.

Dar de ce pune Mîntuitorul o limită şi nu zice toţi, ci mulţi? Însăşi experienţa ne arată că unii dintre cei care au fost primii în cinste şi măriri pe acest pămînt, au rămas astfel şi cu Domnul în ceruri. Au fost împăraţi care, din chiar tronurile lor, iau fost plăcuţi lui Dumnezeu, precum au fost şi oameni neînsemnaţi în societate care pînă la neînsemnata lor moarte nu au făcut altceva decît să-L mînie pururi pe Dumnezeu. Au fost şi oameni bogaţi, dar bogaţi şi în milă şi în credinţă, şi care s-au mîntuit, precum au fost şi nevoiaşi care, din cauza necredinţei şi răutăţii lor, şi-au luat osînda.

Au fost oameni învăţaţi care au ţinut sus credinţa şi faptele cele bune, precum au fost şi oameni fără carte care au dispreţuit şi credinţa şi faptele bune. Şi iată că aşa, au existat oameni care au fost cei dintîi şi aici pe pămînt, şi au rămas astfel şi la Dumnezeu, în ceruri.

Dar vai! Mulţi dintre cei care pe pămînt sînt cei dintîi, nu mai sînt astfel şi în ceruri! Şi o, îndurările, o, Dreptatea lui Dumnezeu! Cît de mulţi sînt cei dispreţuiţi pe pămînt, dar sînt cei dintîi în Ceruri!

Domnul nu a lăudat şi nici nu a scos în evidenţă vre-o clasă sau categorie socială, ca fiind superioară alteia, ci El în toate timpurile, chiar şi în timpurile noastre, Şi-a chemat şi î-Și cheamă oştirea luminii din toate clasele şi categoriile, şi din toate ocupaţiile şi profesiile. Căci criteriul Lui nu este nici coroana împăratului, nici sacul peticit al cerşetorului, ci mai curînd credinţa - credinţa şi faptele cele bune.

O Atotînţelepte Doamne, pomeneşte-ne cînd vei veni întru Împărăţia Ta! Căci Ţie se cuvine toată slava, cinstea, închinăciunea şi mulţumita în veci, Amin.