Sfîntul Vlasie s-a născut în provincia Capadociei. Încă din copilărie el era temător de Dumnezeu şi blînd. Pentru aceste virtuţi, a fost ales Episcop al cetăţii Sevastia (din Armenia). Vlasie a fost un mare luminător al vieţii creştineşti în această cetate păgînă. La vremea unor grele prigoniri ale creştinilor, Sfîntul Vlasie a stat în mijlocul turmei sale întărind-o şi cercetînd pe toţi mucenicii lui Hristos de prin închisori, între care se afla şi slăvitul Eustratie.

Cînd aproape toţi creştinii din Sevastia au fost fie ucişi fie s-au ascuns de frica prigoanelor, bătrînul Vlasie s-a retras în Muntele Argheos şi s-a sălăşluit acolo într-o peşteră. Fiarele îl simţeau că este Sfînt, şi se adunau în jurul lui, iar el le mîngîa. Dar prigonitorii l-au aflat pe Sfînt în locul lui îndepărtat şi l-au tîrît la judecată.

Pe drum, Sfîntul Vlasie a vindecat un tînăr căruia i se oprise un os în gît. La rugămintea unei văduve care plîngea şi-l ruga cu lacrimi să facă rugăciune ca să-şi afle porcul ei pe care îl răpise un lup, Sfîntul porunci cu rugăciunea lupului să ducă porcul înapoi ceea ce se şi făcu. Siniştrii judecători îl torturară bestial pe Sfîntul Vlasie: cu biciuiri şi cu ruperea cărnii trupului cu dinţi de fier. Dar prin tăria Credinţei lui în Hristos, Sfîntul Vlasie, chiar din mijlocul acestor chinuri, aduse pe mulţi păgîni la Hristos.

Şapte femei şi doi copii fură aruncaţi după aceea să zacă în temniţă alături de el. Femeile au fost ucise mai întîi prin tăierea capului, apoi fură decapitaţi şi Sfîntul Vlasie cu cei doi copii. Sfîntul Vlasie a luat mucenicia pentru Hristos la anul 316. Oamenii se roagă Sfîntului Vlasie pentru sănătatea animalelor din gospodărie şi păzirea lor de răpirea de către fiarele sălbatice. În apus el mai este chemat în ajutor şi pentru toate bolile de gît.

Gheorghe era de neam sîrb, din oraşul Kratovo. El era lucrător în argint de meserie iar în inimă şi cuget era Creştin credincios şi evlavios. Gheorghe avea optsprezece ani cînd turcii au încercat să-l facă să treacă la islam.

Gheorghe a rămas însă tare ca diamantul. Turcii l-au schingiuit în multe feluri iar la sfirşit l-au ars pe rug. El a murit pentru frumoasa Credinţă Creştină în ziua de 11 februarie 1515, în oraşul Sofia, din Bulgaria, în timpul domniei sultanului Selim, şi s-a mutat la locaşurile cereşti unde se bucură de slava cea nepieritoare.

Teodora a fost împărăteasă, soţia răului împărat Teofil, luptătorul împotriva icoanelor.

După moartea lui Teofil, Teodora a luat comanda Imperiului, domnind împreună cu fiul ei, Mihail III. La Sinodul din Constantinopol din anul 842 după Hristos, ea a restabilit cultul cinstirii Sfintelor icoane. Cu această ocazie s-a instituit Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei, care este prima Duminică din Sfîntul şi Marele Post.

Această Sfîntă şi merituoasă femeie creştină, cinstitoare a Sfintei Biserici Ortodoxe, şi-a dat sufletul în mîna lui Dumnezeu în ziua de 11 februarie a anului 867 după Hristos. Acele zile de izbîndă a Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor au fost timpul cînd, prin minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, Sfinţii Chiril şi Metodie au fost trimişi ca misionari creştini la popoarele slave.

Cui te închini tu Creştine,

Cînd înaintea icoanelor te pleci

Şi cu evlavie le săruţi?

Înaintea Unului Domn Dumnezeu Făcătorul a toate mă închin,

Cu tot sufletul, cu toată inima, şi cu tot cugetul meu.

Căci muritor sînt şi pe El în această viaţă

Nu sînt vrednic să-L văd,

De aceea Sfintei icoane care pe El Îl închipuie Mă închin.

Pe Cine cinsteşti tu cu atîta evlavie,

Creştine, cînd icoana o săruţi?

Pe însuşi Domnul şi Mîntuitorul meu,

Căruia cu evlavie picioarele, şi mîinile I le sărut.

Cum şi pe ale Sfinţilor îngeri, şi ale Maicii lui Dumnezeu,

Şi ale tuturor Sfinţilor.

Căci muritor sînt şi cu neputinţă îmi este în această viaţă eu aievea să-i văd,

De aceea Sfintele lor icoane eu cu dragoste le cinstesc,

Spre mîntuirea sufletului meu.

Materia în sine nu este rea, aşa cum cu răutate au cugetat ereticii manihei şi unii filozofi. Nu numai că materia nu este rea, dar materia nici nu este singurul canal prin care se propagă răul; ci în măsura în care materia este un canal, adică un mijloc de propagare a binelui sau a răului, aşa este şi spiritul.

Lucrurile materiale sînt triste şi uneori chiar înspăimîntătoare doar din cauza păcatelor omului, materia în sine însă nu este păcătoasă. Căci dacă ar fi fost aşa, ar mai fi instituit Mîntuitorul Taina Sfintei Împărtăşiri cu pîine şi cu vin? Şi ar mai fi numit El pîinea însuşi Trupul Său, iar vinul, însuşi Sîngele Său? Dacă materia ar fi în sine rea, cum s-ar mai putea boteza atunci oamenii cu apă?

Cum ar mai fi poruncit Sfîntul Apostol lacov ca bolnavul să fie uns cu untdelemn? Cum ar mai rămîne Sfînta Agheazmă nestricată, şi cum şi-ar mai păstra ea puterile vindecătoare? Cum ar mai avea atunci putere Sfînta Cruce a lui Hristos? Cum ar mai fi transmis chiar veşmîntul Lui puterea care a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sînge? Cum ar mai putea face Sfintele moaşte ale Sfinţilor şi Sfintele icoane atîtea minuni nenumărate şi atîta bine oamenilor, minuni şi bine care vin din chiar Împărăţia harului?

Prin urmare, cum li s-ar putea face atîta bine oamenilor prin ceva rău? Nu, fraţilor. Materia niciodată nu este rea în sau prin sine.

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos Bunul Neguţător Care a venit în această lume ca să negustorească, dînd şi luînd:

Ca să-şi dea osteneala Sa spre a aduna roadele bogate ale bucuriei acestei osteneli;

Ca să Se dea pe Sine la umiliri, la scuipări, la loviri, la răniri, la împungeri, la răstignire, spre a deschide larg oştilor credincioşilor Săi uşile slavei celei cereşti;

Ca să-Şi dea Trupul, spre a mîntui multe suflete aflate printre mulţimile de popoare.

Voi judecaţi după trup (Ioan 8:15).

Aşa le-a spus Atotştiutorul Stăpîn răilor evrei: Voi judecaţi după trup. Căci ei prinseseră o femeie săvîrşind adulter şi voiau să o omoare cu pietre din cauza păcatului ei cu trupul. Dar Stăpînul s-a uitat la sufletul femeii, şi a văzut că el încă mai poate fi mîntuit şi schimbat, şi a adus-o la pocăinţă şi apoi i-a dat drumul. Căci şi de săvîrşise fapta adulterului, totuşi sufletul ei nu era cu totul adulter.

Pe cînd fariseii pururea erau adulteri cu inima, şi ştiau cu viclenie să ascundă acest păcat, să nu-l condamne, ci să condamne numai adulterul cu fapta, şi numai atunci cînd cei care îl comiteau erau prinşi în fapt.

Oamenii duhovniceşti judecă după duh, iar oamenii trupeşti, după trup. Chiar şi astăzi, evreii, pedepsiţi şi împrăştiaţi printre celelalte neamuri, tot aşa judecă, după trup. Căci ei nu vor să fie duhovniceşti şi să judece duhovniceşte, după duh, ci doar exterior, după Legea scrisă pe hîrtie sau în natură. Căci, dacă ei ar fi învăţat să judece faptele după duh, ei L-ar fi recunoscut imediat pe Stăpînul Iisus că este Mesia şi Mîntuitorul.

Să fim deci cu băgare de seamă, fraţi creştini, să nu judecăm după trup. Să ne păzim a judeca prea degrabă pe acela care din nebăgare de seamă cade în păcat, ori a lăuda prea degrabă pe acela care cu fapta îndemînatic este să nu păcătuiască înaintea oamenilor, dar care cu inima zace în iadul păcatelor. Să ne păzim de greşeală, să nu cumva să judecăm oamenii şi lucrurile după impresiile simţurilor noastre, ci să ne străduim a judeca lucrurile duhovniceşte, adică prin Duhul.

Căci iată sîntem fii ai Duhului şi ai Luminii, căci cu toţii sîntem botezaţi. O Stăpîne Iisuse Hristoase, învaţă-ne pe noi şi călăuzeşte-ne pe noi să nu judecăm niciodată după trup, ci pururea după duh, Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumita în veci, Amin.