Sărbătoarea principală a Sfîntului Ignatie este cea de pe 20 decembrie, dar astăzi sărbătorim aducerea Sfintelor sale moaşte de la Roma, unde a suferit mucenicia, la Antiohia, unde mai înainte fusese întîistătător. Cînd Sfîntul Ignatie a fost chemat la Roma înaintea împăratului Traian pentru a da socoteală de credinţa sa, el a fost însoţit în călătorie de un număr de cetăţeni din Antiohia care nu au voit să-l lase singur în aceasta pe Arhipăstorul lor iubit.

Nevoind cu nici un chip să se lepede de credinţa sa şi socotind toate ofertele şi onorurile împăratului ca pe un nimic, Sfîntul Ignatie fu aruncat la fiare, în marele circ (Circus Maximus) al Romei. Fiarele l-au sfîşiat pe Sfîntul, care şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Iubiţii săi creştini şi cetăţeni ai Antiohiei au adunat cu grijă Sfintele oase ale Sfîntului şi le-au dus la Antiohia unde le-au îngropat cu cinste. Dar cînd persanii au capturat Antiohia în veacul al şaselea, moaştele Sfîntului Ignatie au fost duse din nou la Roma.

Aceştia cu toţii au luat mucenicia în Samosata, sub împăratul Maximilian, în anul 297 după Hristos. Pilotei şi Iperechie erau aristocraţi, iar ceilalţi erau tineri fii de nobili. Păgînii i-au schingiuit sălbatic, zdrobindu-le oasele mari cu ciomege şi bătîndu-le piroane în capete. Dar ei au suferit mucenicia cu vitejie şi acum se veselesc cu bucurie nepieritoare.

Lavrentie şi-a ales viaţa de zăvorit pe viaţă, urmînd exemplul nevoitorilor de mai înaintea sa Isaac şi Nichita. Cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, el s-a luptat cu atenţie împotriva atacurilor diavoleşti care se abătuseră asupra celor doi înaintaşi ai săi. Prin multe şi aspre nevoinţe, rugăciuni şi cugetări la Dumnezeu, Lavrentie a ajuns la măsuri mari.

El a aflat, facînd silă asupra unui diavol înfricoşat, că dintre cei 118 părinţi care locuiau în Lavra Peşterilor doar 30 puteau să alunge afară demoni. Lavrentie a trecut la Domnul în anul 1194 după Hristos.

Moartea cea amară a lui Hristos a tocit boldul morţii

Şi pe vecie a curmat spaima omului de moarte.

Mulţimea Sfinţilor morţii lui Hristos i-au urmat fără teamă,

Fâră plîngere şi fără strigăte.

Ci cu bucurie ei la moarte grăbeau

Căci înaintea ei vedeau feţe de îngeri şi raiul.

Sfîntul Ignatie la Roma a călătorit,

Iar pe drum se ruga Dumnezeului Celui Viu Precum fiul se roagă de părinţii săi

Ca fiarele cu adevărat să-l sfîşie, să nu-l cruţe.

De aceea Dumnezeu ruga I-a îndeplinit-o

Şi iată că deşi sfîşiat Sfîntul rămîne viu, viu cu adevărat;

Pînă în ziua de azi el este înaintea Mesei celei Cereşti

Pîinea cea dulce în chinuirile pentru Hristos coaptă.

Sfîntul Ignatie, viteazul Teofor,

Tuturor chinuiţilor de-a lungul veacurilor vitejie le aduce.

Sînt două suferinţe, nu pot fi decît două:

Ori pentru păcat, ori pentru dreptate.

Suferinţa din păcat este fără nădejde,

Dar suferinţa pentru dreptate este bucurie fără nici umbră de durere.

Ca lumina ce străbate prin roua curcubeului

Aşa bucuria, prin lacrimi şi suferinţă liniştită străluceşte de pe faţa mucenicului,

Ca însuşi Raiul lui Hristos;

Căci Hristos însuşi întăreşte sufletele mucenicilor.

Cu cît creşte omul în cunoaşterea duhovnicească şi în curăţirea inimii, cu atît vede mai bine adîncul în care se află, şi cu atît îi par mai depărtate înălţimile la care luptă să ajungă. Cînd un astfel de om, adevărat uriaş duhovnicesc, aflîndu-se pe patul de moarte, i-a auzit pe ucenicii săi lăudîndu-l pentru nevoinţele lui, el a început să plîngă şi a zis: Copii, eu nici măcar nu am pus început nevoinţelor.

Cînd Sfîntul Ignatie Teoforul zăcea în temniţă cu trupul ferecat în lanţuri, el scrise către efeseni: Eu nu vă scriu vouă ca şi cînd aş fi ceva, deşi zac aici înlănţuit pentru Hristos; căci eu încă nu m-am desăvîrşit pe mine. De abia acum încep să mă desăvîrşesc, şi vă grăiesc vouă ca unor povăţuitori ai mei.