Aceştia erau cetăţeni foarte de vază şi slăviţi în cetatea Constantinopolului. Xenofont şi soţia lui Maria duceau o viaţă plăcută lui Dumnezeu, dedicîndu-şi întreaga lor grijă educaţiei creştineşti a celor doi fii ai lor, loan şi Arcadie. Cînd aceştia au ajuns la vîrsta majoratului, părinţii lor i-au trimis la Beirut (unde se aflau cele mai bune şcoli creştine din acea vreme); dar s-a întîmplat că o furtună năprasnică le-a scufundat corabia pe care călătoreau.

Prin Purtarea de Grijă a lui Dumnezeu, cei doi fraţi au scăpat totuşi cu viaţă. Ei au fost aruncaţi la mal de valuri, în locuri diferite, astfel încît fiecare a crezut despre celălalt că s-a înecat. Din durerea sfîşietoare a pierderii celuilalt, ambii s-au făcut monahi la mînăstiri diferite. După doi ani, văzînd că nu soseşte nici o veste de la fii, părinţii cei zdrobiţi de durere au ajuns ca pelerini la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri.

Acolo, prin străvederea unuia dintre părinţii cei îmbunătăţiţi de acolo, mai întîi sau cunoscut fraţii între ei, iar mai apoi, copiii şi cu părinţii lor. Dintr-o recunoştinţă de necuprins către Dumnezeu, Xenofont şi Maria au împărţit de îndată săracilor uriaşa lor avere, şi s-au îmbrăcat amîndoi în chipul cel monahicesc. Povestea vieţii acestor patru suflete este cu adevărat copleşitoare, ea arătînd mai ales cît de minunat călăuzeşte Dumnezeu vieţile celor ce cred în El, chiar din mijlocul celor mai fără de ieşire nenorociri; ea arată cum îngăduie El vitregiile vieţii, numai pentru a întări şi mai mult credinţa celor ce le poartă şi pentru a dărui, la vreme potrivită, bucurii mai presus de orice nădejde şi de orice grai.

Această familie de Sfinţi a vieţuit şi s-a săvîrşit cu pace în Domnul în veacul al cincilea.

Acest Simeon a fost împreună vieţuitor şi prieten al lui Paladie. Din cea mai fragedă tinereţe şi pînă la moartea sa, Simeon a dus o viaţă de nevoinţe ascetice într-o peşteră. El a întemeiat două mînăstiri şi a adormit cu pace în Domnul în anul 390 d. Hr. I se spune cel Bătrîn pentru a-l deosebi de Sfîntul Simeon Stîlpnicul, care a trăit mult mai tîrziu.

David a înnoit şi a întărit regatul georgian. El a fost un mare rîvnitor pentru credinţă, construind multe Biserici şi restaurîndu-le pe cele vechi în întreg cuprinsul Georgiei. Sfîntul David este socotit înnoitorul Credinţei Ortodoxe în Georgia.

În această lume străină trăim ca nişte exilaţi.

În aceeaşi temniţă fii de împăraţi se află

Alături de slugi mîrşave

Şi de fii risipitori nenorociţi ce caută

La tatăl lor să se întoarcă,

În timp ce lumea cea străină îi ademeneşte

Cu dulceaţa ei.

Dar cum se vor linişti sufletele eroice

În această lume străină,

A cărei dulceaţă e dulceaţa morţii?

În această lume străină, care respiră şi duhneşte întreagă a moarte,

Cele spuse cu hotărîre dimineaţa

Se dovedesc minciună seara.

Pe cînd fiul de împărat surghiunit în această lume

Suspină după împărăţia moştenirii lui celei nepieritoare,

Celei din ceruri,

Unde domneşte Tatăl şi nimic nu este străin,

Unde moarte nu este şi nici măcar amintirea

Urîtei ei duhori.

O urîtă lume, temniţă spăimîntătoare!

Cei legaţi de Hristos legăturile tale le sfărîmă,

Cei legaţi de Hristos liberi sînt pururi

De toate şi de toţi,

Ei nici fug de tine nici

Cu tine nu sînt,

Ci în linişte se gătesc cu vrednicie

Din tine să iasă,

Întîmpinaţi de Braţele Tatălui,

În Împărăţia veşnicei libertăţi.

Adevărată şi mare comoară a lumii sînt Sfinţii care se află ascunşi în ea. Prin comparaţie cu aceasta bogăţiile, toate celelalte bogăţii sînt pulbere şi praf. Împăraţii creştini cei binecredincioşi i-au socotit întotdeauna pe Sfinţii din împărăţia lor cea mai mare binecuvîntare a lui Dumnezeu către ei. Sfîntul împărat Constantin cel Mare a spus: îi mulţumesc Domnului şi Dumnezeului meu Iisus Hristos că mi-a dat să trăiască în zilele vieţii mele aceşti trei luminători cereşti: Avva Antonie, Avva Elenie şi Avva Evhie.

Înaintea bătăliei de la Kulikovo hotărîtoare pentru destinul tuturor ruşilor, Cneazul Dmitri al Donului, împreună cu toţi mai marii lui, s-a dus în pădurea Radonejului să-l caute pe Cuviosul Serghie şi să-l roage în genunchi să se roage pentru ei şi pentru sorţii bătăliei. Chiar dacă cneazul îşi pregătise cum se cuvine armatele pentru această confruntare cu tătarii, el se încredea mai mult în ajutorul lui Dumnezeu dat pentru rugăciunile Cuviosului, decît în mulţimea armelor şi armatelor sale.

Să luăm aminte la Domnul Hristos Prorocul Cel din veac:

La Hristos Prorocul Care a prorocit fiecărui om în parte (ca de pildă lui Petru Apostolul, lui loan şi lui Iuda şi celorlalţi apostoli) despre cele ce vor fi mai tîrziu în viaţa fiecăruia;

La Hristos Prorocul Care a prorocit cu putere toate cele despre Ierusalim şi celelalte cetăţi, despre poporul evreu şi despre Biserica lui Dumnezeu;

La Hristos Prorocul Care a prorocit limpede sfîrşitul lumii şi a Doua Venire a Sa.

Cine este acesta care iartă şi păcatele (Luca 7:49)? Aşa se întrebau păcătoşii cei nepocăiţi: Cine este acesta (Iisus Hristos)? Acesta este Cel Care simte cel mai tare boldul păcatului omenesc; asupra Căruia cad cu loviri sălbatice toate păcatele omenirii tuturor timpurilor. Acesta este Cel Care odată, a privit din Rai cu Ochiul Său asupra omului care era curat tot căci încă nu păcătuise. Acesta este Cel Care L-a zidit pe om cu totul fără de păcat, însuşi fiind fără de păcat pururi şi în vecii vecilor.

Numai Acela are puterea să ierte, Care e şi cel mai îndreptăţit să caute răzbunare. Cel puternic se răzbună pedepsind. Cel slab se răzbună urînd. Dacă ai puterea să întorci lovitura primită dar nu o faci, nu înseamnă că ai şi iertat - trebuie să ajungi pînă acolo încît să dezrădăcinezi mînia din inima ta. Mare este Dumnezeu Cel Unul Care şi puterea răzbunării o are şi pe cea a iertării. Mare este El în Dreptatea Sa, căci cu adevărat Se va răzbuna asupra păcătosului încremenit în nepocăinţă. Mare este El în Milostivirea Sa căci pe cel pocăit îl iartă cu desăvîrşire.

O de-ar cunoaşte oamenii cu adevărat puterea iertării păcatelor! Căci iată, chiar şi păcatele celui orb din naştere s-au şters, căci iată, şi-a căpătat întreagă şi luminoasă vederea! Cînd s-au iertat păcatele celui surd din naştere el a cunoscut pe dată că este iertat, căci a auzit. Cînd s-au iertat păcatele femeii gîrbove, ea a cunoscut aceasta, căci pe dată s-a îndreptat şi a mers dreaptă.

Cînd s-au iertat păcatele celei cu scurgere de sînge ea pe dată s-a vindecat, şi curgerea a încetat. Cînd s-au iertat păcatele celui chinuit de demoni, acesta pe dată s-a liniştit, demonii au fugit din el. Cînd s-au iertat păcatele femeii desfrînate, şi ea s-a curăţit de păcat desăvîrşit. Cînd s-au iertat păcatele celui mort, acesta a înviat!

O înfricoşător este lanţul păcatului! Cît de greu atîrnă lanţurile păcatelor celor multe, adunate mereu şi mereu! Aceste lanţuri nu pot fi rupte de mîini păcătoase. Dar la atingerea Preacuratelor Mîini ale Stăpînului Hristos ele cad singure şi se sfărîmă. Cînd le atinge glasul vocii Lui preacurate, ele cad şi se sfărîmă singure. Ele se sfărîmă singure doar la o privire a Celui Preacurat. Şi chiar doar la gîndul Celui Preacurat ele se sfărîmă singure, pînă şi ale celor mai cumplite păcate.

Cine este Acesta care iartă şi păcatele? O păcătoşilor! Acesta este Unul Preacuratul Stăpînul nostru, Atotputernic tocmai pentru că este Preacurat! O Doamne, Atotcurate şi Atotputernice Stăpîne, rupe de pe noi lanţurile cele grele ale păcatelor şi liberează trupurile şi sufletele noastre. Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.