Xenia s-a născut la Roma, ca unică fiică a unui senator de frunte. Atrasă de dragostea lui Dumnezeu, ea a refuzat căsătoria dorită de părinţii ei, a părăsit în taină palatul împreună cu două slujnice şi s-a sălăşluit în insula Cos, într-un loc numit Mylassa.

Acolo ea a întemeiat o mînăstire de fecioare în care însăşi a vieţuit în nevoinţe ascetice pînă la moarte. Deşi era cu trupul foarte fragilă, ea avea o minunată tărie în postiri, rugăciuni şi privegheri de toată noaptea, pe multe petrecîndu-şi-le în rugăciune neîntreruptă; se îmbrăca mai sărăcăcios decît toate surorile din mînăstire; iar pîinea pe care o mînca o presăra adesea cu cenuşă din cădelniţă. La ceasul morţii ei (care s-a întîmplat în anul 450 d. Hr.), un semn minunat s-a arătat deasupra mînăstirii: o cunună de stele avînd închipuit în mijloc semnul Sfintei Cruci, mai luminos şi mai arzător decît soarele.

Mulţi bolnavi au aflat tămăduire desăvîrşită la Sfintele ei moaşte. Fostele ei slujnice, acum călugăriţe, au continuat exemplul stareţei lor pînă la moarte, şi după dorinţele lor, au fost înmormîntate la picioarele Cuvioasei lor stareţe, Xenia (Străina).

Vavila era preot în Sicilia. El a luat mucenicia pentru Hristos împreună cu doi ucenici ai săi, în veacul al treilea.

Macedonie era un monah de neam sirian. El a început să guste pîine coaptă doar spre bătrîneţe, căci mai înainte se hrănea doar cu seminţe de orz muiate în apă. El a adormit cu pace la anul 418 d. Hr.

Cînd Sfîntul Epifanie a fost chemat la Roma ca să o ajute pe sora împăratului Honorius cu rugăciunile lui, el l-a sfinţit episcop pe acest Filon. Filon a fost mare exeget al Pentateuhului şi al Cîntării Cîntărilor. El a adormit cu pace în veacul al cincilea.

Acest Sfînt Dionisie era făcător de minuni care trăia în nevoinţe călugăreşti în Muntele Olimpului (Turcia de azi). El fusese tuns în chipul îngeresc în Sfîntul Munte Athos, unde fusese stareţ al Mînăstirii Filotheu. Către sfîrşitul vieţii, el s-a retras să se liniştească în Muntele Olimpului, unde a adormit cu pace în veacul al şaisprezecelea.

Fecioara Xenia, precum şi Agnia,

Precum şi slăvitele Tecla sau Anastasia,

Nu a voit un mire pămîntesc,

Ci pe Mirele Ceresc, Hristos Cel Fără de Moarte, L-a aflat.

Cu tot sufletul frumuseţea Lui a iubit-o,

Milostivirea şi blîndeţea Lui, și curăţenia Lui cea strălucitoare.

Ea chiar şi palatul senatorial și bogăţiile toate le-a părăsit,

Pentru Soarele Dreptăţii Care în inima ei a strălucit.

O doar sufletul, sufletul, sufletul!

Sufletul este adevăratul mire,

Căci trupul este netrebnic ca iarba ce se arde.

Deci sufletul ei, adevărata mireasă, Xenia a început să şi-l împodobească,

Cu multe rugăciuni să şi-l spele și să-l hrănească,

Ca astfel de Împărăţia Cerurilor

Şi de Mirele Hristos

Să-l învrednicească.

Nevoinţele Sfintei Xenia

Mirelui Ceresc I-au fost plăcute,

Şi El cu multe daruri

Pe a Sa mireasă o a covîrşit.

Iar cînd pe al ei trup sufletul ei curat îl învinse,

Liniştit precum un rege ce priveşte o cetate cucerită,

Atunci cu cununa nemuririi Stăpînul o încunună

Şi o duse în palatele nemuritoare ale bucuriei celei cereşti.

Acolo unde puterile cereşti imne de laudă Făcătorului aduc,

Acolo Stăpînul o primeşte pe mireasa Sa.

În zilele noastre auzim adesea părinţii de copii spunînd: Noi dorim neapărat să-i facem o situaţie în viaţă copilului nostru. De aceea îi vedem străduindu-se din răsputeri să adune averi, adesea cu nedreptate, să le asigure studii înalte exclusiv în meserii care să le aducă copiilor cel mai mare confort trupesc şi cele mai mari beneficii. Şi asta o fac oameni care îşi zic Creştini!

Dar ei fac aşa pentru că ideile lor despre adevăratul confort şi adevăratele beneficii sînt complet greşite. Să ascultăm o adevărată Mamă Creştină, şi să auzim cu ce cuvinte l-a pregătit ea pentru adevărata viaţă pe fiul ei! Iată cum i-a grăit cuvioasa Eufrosina pe cînd se afla pe patul ei de moarte, fiului ei în vîrstă de doisprezece ani: O fiul meu, cinste voiesc să am de la tine, cînd voi fi trecut din această viaţă!

Fiul meu, cu curaj să trăieşti întru apărarea Credinţei în Hristos şi pentru Sfînt Numele Lui să nu pregeţi nici viaţa să-ţi dai! Căci nădăjduiesc tare că va înflori cununa biruinţei pe creştetul tău, spre cinstea vieţii mele şi mîntuirea multora. Să nu te înfricoşezi de ameninţări, de tăierea cu sabia, de orice schingiuire, de orice răni, de orice foc. Nimic să nu te despartă de Stăpînul Hristos, ci tu aţintit să fii cu toată fiinţa ta la cer, de unde să aştepţi fără ruşinare veşnica şi bogata răsplată a Dumnezeului nostru. Teme-te de măreţia lui Dumnezeu!

Teme-te de înfricoşata Sa Judecată, şi cutremură-te de Ochiul Său Atoatevăzător, căci cei care se leapădă de El în lumea aceasta moştenesc veşnica osîndă şi viermele neadormit în veacul vecilor! Cu aceasta să răsplăteşti jertfa maicii tale, o dulcele meu fiu, cu aceasta chinurile în care te-am adus pe lume şi cu aceasta toate grijile cele fără număr pe care nu am pregetat a le cheltui pentru creşterea ta aleasă! Cu aceasta să-mi răsplăteşti, ca să mă învredniceşti a mă numi mamă de mucenic!

Sîngele pe care din mine l-ai primit, nu pregeta să-l verşi pentru Hristos, pentru ca şi eu cinstea lui să primesc! Chinurile cu care pentru Domnul vei fi chinuit, nu pregeta a le primi, pentru ca şi eu, maica ta, prin acel sînge să mă mîntuiesc, ca fiind unul care însămi prin tine jertfă Mîntuitorului îl aduc!

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos învăţătorul nostru:

La Învăţătorul Care ne învaţă cum trebuie să gîndească omul ca să se mîntuiască;

La Învăţătorul Care ne învaţă cum trebuie să vorbească omul ca să se mîntuiască;

La Învăţătorul care ne învaţă cum trebuie să trăiască omul ca să se mîntuiască.

Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre (Matei 9:4)?

Cînd Domnul nostru şi-a îndreptat privirea rostind aceste cuvinte către farisei şi cărturari, ei nu uciseseră pe nimeni, nu înşelaseră pe nimeni, nu jefuiseră pe nimeni, şi - mai mult, ei nici măcar nu scoseseră vreun cuvînt rău asupra cuiva. De ce atunci i-a admonestat Domnul atît de dur, pe cînd ei nici măcar cu cuvîntul nu păcătuiseră? De ce oare? Pentru aceea că deja atunci, gîndurile lor erau rele. Iar gîndul cel rău este păcat! Aceasta este înfricoşata veste pe care Hristos o aduce în lume. Cu adevărat, gîndul cel rău este chiar rădăcina tuturor relelor, căci înainte ca cineva să spună sau şi să facă ceva ce este păcat, el mai întîi a gîndit păcatul.

Rădăcina tuturor păcatelor este în păcatul din gînd. Toate celelalte păcate nu sînt decăt rezultatele celui din gînd. Cine vrea să-şi dezrădăcineze păcatele, trebuie mai întîi să-şi dezrădăcineze păcatul din gînd. Cine vrea să împiedece curgerea unei ape care inundă totul trebuie să închidă, să oprească mai întîi locul de unde izvorăşte.

Prin urmare, nimeni să nu încerce să se îndreptăţească! Cum că el nu e păcătos, pentru că nu a omorît pe nimeni, că nu a jefuit pe nimeni sau că nu a necinstit sau că nu a minţit niciodată pe nimeni! Căci iată sîntem cu toţii plini de gînduri de ucidere, şi de pradă, şi de înşelăciune! Că nu am comis niciodată aceste păcate cu fapta a ţinut doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de împrejurările exterioare. Dar dacă Dumnezeu ar fi îngăduit şi dacă împrejurările ar fi fost de aşa natură, cu siguranţă am fi comis acele păcate pe care nu le-am avut decît în gînd! Căci şarpele nu e veninos doar atunci cînd muşcă, ci şi atunci cînd nu muşcă, căci este purtător de venin în sine.

Prin urmare, nu numai că a gîndi răul este păcat, dar este încă şi păcatul păcatelor, şi originea tuturor păcatelor: este începutul păcatului şi sămînţa şi rădăcina tuturor păcatelor. De aceea i-a mustrat Atoatevăzătorul şi Atoatecunoscătorul Domn al nostru pe cei care gîndeau cele rele: Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre?

O Doamne Atoatevăzătorule şi Atoatecunoscătorule, ajută-ne nouă să ne curăţim inimile şi minţile de toate gîndurile cele rele şi necurate, ca aşa să fie curate şi cuvintele şi faptele noastre. Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.