Atanasie s-a născut la Alexandria în anul 296 d. Hr. şi din frageda lui copilărie a iubit viaţa duhovnicească. El a fost diaconul Arhiepiscopului Alexandru, pe care l-a însoţit la Sinodul întîi Ecumenic de la Niceea (325). La acest sinod s-a arătat cunoscut Atanasie pentru învăţătura lui, pentru dragostea şi rîvna lui pentru Ortodoxie. El a scris Simbolul Credinţei cel care a fost adoptat la acel Sinod. După moartea lui Alexandru, Atanasie a fost înscăunat episcop al Alexandriei, în această stare el a rămas timp de patruzeci de ani, deşi nu pe toţi i-a petrecut pe tronul arhiepiscopal.

Cu puţine răgazuri, el a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult l-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii. Iar dintre eretici, Arie şi următorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fîntînă, într-un mormînt, prin casele unor oameni, şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma. Numai cu puţin înaintea morţii a aflat liniştea un timp, şi şi-a putut păstori ca un bun păstor turma lui cea bună care l-a iubit cu adevărat.

Puţini sînt sfinţii care au fost prigoniţi cu atîta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfîntul Atanasie. Dar sufletul lui măreţ le-a îndurat pe toate cu răbdare pentru dragostea lui Hristos iar la sfîrşit a ieşit biruitor din toate chinurile lui îndelungate şi teribile. Pentru sfat, mîngîiere şi liniştire Sf. Atanasie îl cerceta adesea pe Sf. Antonie, pe care îl respecta ca pe un părinte duhovnicesc.

Ca om care a pus în cuvinte cel mai mare adevăr al lumii şi vieţii, Sfîntul Atanasie a trebuit să sufere pînă la sînge pentru acel adevăr, pînă în anul 373 după Hristos, cînd Domnul i-a dăruit odihna în Împărăţia Sa, ca unui rob iubit al Său.

Maxim a fost fiul despotului sîrb Ştefan şi al despinei Angelina. El s-a tuns monah în Mînăstirea Manasia. Forţat de turci, el a scăpat în România, unde a fost sfinţit episcop pentru Arhiepiscopia Valahiei, atunci vacantă. El a mijlocit pace între domnii Radu şi Bogdan, evitînd războiul dintre ei.

În anii dinspre sfîrşitul vieţii el s-a întors la Krusedol unde a zidit o mînăstire în care a şi răposat, după o viaţă întreagă de nevoinţe, la 18 ianuarie 1546. Sfintele sale moaşte întregi şi făcătoare de minuni se află şi acum în această mînăstire.

Prin Atanasie s-a arătat înţelepciunea

Şi Adevărul lui Dumnezeu i-a luminat pe oameni.

Ei au văzut că Adevărul este dulce, nicicum amar.

Căci pentru oricine Îl bea pînă la sfîrşit El este dulce,

Şi oricui suferă pentru El pînă la sfîrşit, El Îi este drag.

Hristos Mîntuitorul, înţelepciunea lui Dumnezeu,

Este măsura veşniciei acelora

Care păşesc prin lume fără nici o nădejde în ea,

Care păşesc prin lume ca printr-un cimitir,

Care văd în om slăbiciunea robiei

Care văd în continentele pămîntului arii de cernere a sufletelor,

Iar în oceanele lui doar nişte lacuri vremelnice.

Măsura lui Hristos să o iubim, Credinţa noastră,

Căci prin Ea Hristos niciodată nu ne va părăsi.

Orice altă măsură va pieri,

Căci cu nici o alta nu putem cunoaşte Alfa şi Omega Care este Hristos,

Ci toate măsurile omeneşti înşelătoare sînt

Ca cele ce se văd în lumina lunii cînd ea lunecă pe ape.

Dar măsura lui Hristos străbate oceanele pînă în străfunduri.

Căci dintre toate tainele cea mai mare e El.

De la Sfînta Sa Naştere, şi pînă la a Lui Răstignire,

El este măsura întregii zidiri.

Prin El Sfinţii Lui au îndurat fără să murmure

Chinuri măsurate de lume cu măsuri diavoleşti,

Ei le-au îndurat pe acestea fără să murmure,

Căci prin El, schingiuirile nu-i puteau durea.

La întrebarea: De ce a venit Fiul lui Dumnezeu în lume chip de om luînd, iar nu vreun alt fel de înfăţişare? Sfîntul Atanasie a răspuns într-un fel dumnezeiesc: Dar cum altfel să fi venit în lume Fiul lui Dumnezeu? Ca soarele ori ca luna, ori ca stelele sau focul, sau suflarea vîntului? Nu, El a venit ca om, pentru că nu a dorit uluirea noastră ci vindecarea şi povăţuirea celor ce se chinuiesc.

Nu a venit în chipurile stihiilor, pentru că aceasta ar fi însemnat teatru. Căci a trebuit ca Vindecătorul şi Învăţătorul nu doar să vină, ci şi să slujească omenirea suferindă şi să Se arate cu un chip pe care să îl poată înţelege şi urma omenirea. Nimic din zidire nu I-a greşit cu nimic Ziditorului, decît numai omul: nici soarele, nici luna, nici stelele, nici stihiile.

Nici unele dintre acestea nu şi-a călcat menirea sa, ci doar omul. Dimpotrivă, ele singure au rămas credincioase Ziditorului lor, Împăratului, Cuvîntului Care le-a adus în fiinţă. Pe cînd omul s-a rupt de Cauza lui bună şi s-a alipit de minciună, punînd înşelăciunea în locul adevărului, iar închinarea cuvenită Făcătorului a dat-o pietrelor şi sieşi. De ce se miră atunci unii că Dumnezeu a venit în lume chip de om luînd pentru ca să mîntuiască omenirea? Cu adevărat, aşa putem să-i întrebăm şi pe necredincioşii zilelor noastre: cum altfel aţi fi dorit să vie Dumnezeu în lume, dacă nu în chip de om?

Să luăm aminte la Stăpînul Hristos care a purtat sarcini şi ocări şi ruşine de la oameni pentru mîntuirea noastră:

Sarcini, ocări şi ruşine de la înţelepţii şi cărturarii evreilor;

Sarcini, ocări şi ruşine de la mulţi înţelepţi şi cărturari ai zilelor noastre;

Sarcini, ocări şi ruşine de la fiecare dintre noi, care în Numele Lui sîntem botezaţi iar poruncile Lui nu le împlinim.

Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse (Luca 12:35).

Aceasta este porunca Celui Care cunoaşte slăbiciunile noastre şi Care doreşte binele nostru mai mult decît părinţii care ne-au născut. Aceasta este porunca iubitorului de oameni Dumnezeu. Cînd omul nu este încins, oare nu este trupul lui un pic lăsat în jos? Dar cînd el se încinge, oare nu se înalţă trupul lui, făcîndu-se drept ca luminarea? Drept ca lumînarea, aşa trebuie să se afle fiecare suflet înaintea lui Dumnezeu. Cum vor sta oare sufletele drept înaintea lui Dumnezeu dacă patimile şi poftele trupeşti le trag trupurile mereu în jos?

Căci iată pîntecele este cuibul tuturor patimilor trupeşti ale omului. De aceea duhovniceşte încingerea mijlocului înseamnă că trebui să ne ţinem strîns patimile cu stăpînirea de sine, şi să nu le lăsăm să umble după bunul lor plac. Pe cînd încingerea mijlocului trupului nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care ne încingem mai bine şi mintea, şi inima, şi voinţa. Căci trebuie să ştim că stăpînirea (încingerea) trupului este primul pas la şcoala făuririi caracterului creştinesc; de abia după aceea facem paşii mai înalţi ai stăpînirii minţii, ai stăpînirii inimii şi stăpînirii voinţei.

Căci încingîndu-ne mintea, gîndurile de curvie nu vor mai putea să-şi afle loc în ea; şi încingîndu-ne inima, poftele de curvie nu vor mai putea să-şi afle loc în ea; iar încingîndu-ne voinţa, demonii sălbatici ai tuturor poftelor nu-şi vor mai putea afla loc în ea.

Fraţilor, numai pe calea cea strimtă se poate călători la Împărăţia lui Dumnezeu. Numai în strîmtorarea minţii, inimii şi voinţei putem aprinde luminările virtuţilor a căror lumină se înalţă la Dumnezeu. Iar lumînările cele aprinse sînt virtuţile creştine.

O Doamne curat şi fără de păcat, Lumina de cămin a tuturor virtuţilor, ajută-ne nouă să ne încingem cu stăpînirea de sine şi să umblăm pe calea strîmtă către Tine cu candela inimii noastre aprinse, pe care însuţi ne o ai dăruit.

Căci a Ta este mulţumita şi slava în veci, Amin.