Se pomeneşte Sfîntul Apostol Petru în această zi din pricina lanţurilor în care îl legase nelegiuitul Irod şi care la venirea îngerului în temniţă au căzut de pe Apostol: Şi iată un înger al Domnului a venit deodată, iar în cameră a strălucit lumină. Şi lovind pe Petru în coastă, îngerul l-a deşteptat, zicînd: Scoală-te degrabă! Şi lanţurile i-au căzut de la mîini (Fapte 12:7).

Lanţurile au fost luate şi păstrate de creştini din generaţie în generaţie, atît pentru pomenirea Apostolului, cît şi pentru vindecările care se lucrau prin ele, ca şi prin ştergarele Apostolului Pavel, căci mulţi bolnavi se însănătoşeau la atingerea lor: încît şi peste cei ce erau bolnavi se puneau ştergare sau şorţuri purtate de Pavel, şi bolile se depărtau de ei, iar duhurile cele rele ieşeau din ei (Fapte 19:12).

Sf. Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului, dădu aceste lanţuri în dar împărătesei Eudochia, soţia exilată a împăratului Teodosie cel Mic. Ea le-a despărţit în două, trimiţînd o jumătate la Biserica Sfinţilor Apostoli din Constantinopol, iar cealaltă jumătate la Roma la fiica ei Eudoxia, care era soţia lui Valentinian III.

Eudoxia a zidit Biserica Sfîntului Petru şi a pus în ea aceste Sfinte lanţuri trimise de mama ei, împreună cu acele lanţuri în care ticălosul împărat Nero îl legase pe Apostol înainte de a-l răstigni.

Aceşti trei fraţi erau tripleţi (născuţi odată), şi au suferit mucenicia în Franţa în timpul împăratului Marc Aureliu (161 A.D. - 180 A.D.). La început doar Leonilla era creştină, nepoţii ei fiind încă păgîni. După sfaturi îndelungate din partea bunicii lor şi a Preotului locului, cei trei fraţi au primit Botezul. Botezaţi fiind au început să vieţuiască cu zel în rînduiala creştinească, distrugînd toţi idolii din vecinătatea locului în care trăiau.

Acuzaţi şi aduşi înaintea scaunului de judecată, ei au recunoscut distrugerea idolilor şi şi-au dat pe faţă credinţa lor în Hristos. Judecătorul a pus să fie aruncaţi în temniţă şi a chemat-o de faţă pe bunica lor Leonilla, trimiţînd-o la temniţă şi sfatuind-o să-şi convingă nepoţii să se lepede de Hristos şi de Dreapta Credinţă.

Fără a spune un cuvînt, Leonilla s-a dus la temniţă nu pentru a-i sfătui pe nepoţii ei să se lepede de Sfînta Credinţă, ci pentru a-i întări să sufere cu curaj pînă la capăt pentru ea şi să moară pentru Hristos. Cînd judecătorul mai apoi i-a chemat şi a văzut că sînt încă şi mai de neclintit în hotărîrea şi credinţa lor, i-a condamnat pe toţi trei la moarte. Ei au fost spînzuraţi de copaci, biciuiţi şi apoi arşi în foc.

O anumită femeie din popor, lovila, care era printre cei ce priveau la chinuirea Sfinţilor, a strigat tare: Şi eu sînt creştină! Aceasta imediat a fost prinsă şi decapitată împreună cu bunica Sfinţilor, Leonilla.

Damaschin s-a nevoit în Mînăstirea Hilandar din Sf. Munte Athos, căreia i-a fost şi stareţ. Cînd el a căutat să obţină de la nişte turci plata unei datorii pe care aceştia o aveau către mînăstrie, turcii au trimis o femeie musulmană în casa în care locuia Damaschin. Apoi pe neaşteptate au intrat şi turcii acolo şi aflînd-o pe femeie l-au tîrît pe Damaschin în faţa cadiului care i-a propus una din două: ori să fie spînzurat ori să se convertească la Islam.

La aceasta Damaschin a răspuns cu hotărîre: Aş fi nebun să-mi cumpăr chinurile veşnice cu această viaţă trecătoare. El a fost spînzurat în anul 1771, la Sviştov. Aşa şi-a sacrificat Damaschin trupul, pentru a-şi mîntui sufletul. Pedeapsa lui Dumnezeu i-a nimerit în curînd pe ucigaşii lui. Ei sau înecat în Dunăre în timpul unei furtuni groaznice care le-a răsturnat corabia.

Romii s-a născut la Vidin. El era ucenicul Sfîntului Grigorie Sinaitul, şi s-a nevoit în mai multe mînăstiri. La Mînăstirea Ravaniţa din Serbia a împreună vieţuit cu dînsul Constantin Camblak. Sfîntul Romii a trecut la Domnul în Mînăstirea Ravaniţa, cam pe la anul 1375 de la Hristos.

O Leonila, vîrstnică bunică,

Dar ca o leoaică puternică cu duhul!

Tu gătindu-ţi nepoţii pentru Hristos,

Împreună cu dînşii mucenică lui Hristos te-ai adus!

Către tine răcnea tribunul

Plin de mînie,

Şuierînd cu limba,

Ca un şarpe:

Du-te la temniţă, bătrîno,

Şi sfâtuieşte-ţi nepoţii

De Acel Hristos să se lepede,

Să se lepede, sau de El,

Sau de vieţile lor.

Leonilla nepoţilor ei celor din temniţă le grăieşte:

De puterile lumeşti nu vă înfricoşaţi

Chiar dacă vă vor arde de vii.

Strîns vă ţineţi de Stăpînul Cel Luminos Hristos,

Şi de Evanghelia Lui.

Căci El vouă v-a gătit Împărăţie veşnică

Bucurie şi lumină.

De rănile cele grele, nu vă înfricoşaţi,

Nici de moarte, căci trecătoare sînt:

Pe cei credincioşi lui Hristos

Rănile nu-i pot durea,

Pe ei moartea nu poate să-i înghită.

Din mijlocul focului cei trei nepoţi

Slavă lui Dumnezeu îi aduc,

Pe cînd cel rău taie cinstitul cap

Al iubitei lor bunici.

Nimic nu zdrobeşte mai desăvîrşit trufia omenească decît obişnuinţa ascultării faţă de bunicii şi bătrînii evlavioşi. Se spune că un soldat spartan, care năvălise în bătălie înarmat cu o spadă cu care era gata să ucidă un duşman, a auzit sunetul trompetei care poruncea sfîrşitul bătăliei. La acel sunet soldatul a pus sabia în teacă, fără să-l mai ucidă pe duşman. Cînd a fost întrebat cum de nu l-a ucis pe duşmanul care era în puterea lui, soldatul a răspuns: E mai bine să te supui comandantului decît să ucizi duşmanul.

Dar supunerea şi ascultarea creştină sînt superioare supunerii spartane, pentru că au în vedere mîntuirea sufletului şi se fac de bună voie; pentru că ascultarea creştină nu se face de dragul unei împărăţii pămînteşti, ci al unei Împărăţii veşnice. Sfîntul loan Colov şi-a început nevoinţa sub îndrumarea unui bătrîn din Tebaida.

Ca să-l înveţe pe ucenic ascultarea, bătrînul a sădit un copac uscat şi i-a poruncit ucenicului să ude zilnic acea uscătură. Timp de trei ani, fără murmur, loan a udat mlădiţa cea uscată pînă cînd ea deodată s-a făcut verde şi a început să aducă roadă. Acelea au fost roadele ascultării celei fără de murmur, însuşi Domnul nostru Cel Răstignit S-a făcut ascultător pînă la moarte (Filipeni 2:8).

Să luăm aminte la pacea Stăpînului Hristos:

La pacea pe care o avea în sufletul Său, fiind El singurul desăvîrşit Purtător de Pace;

La pacea pe care a facut-o între oameni, El, singurul desăvîrşit Făcător de Pace;

La pacea pe care a dat-o ucenicilor Săi, El, singurul desăvîrşit Dătător de Pace.

Căci robul, care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului. Tot aşa cel chemat liber este rob al lui Hristos (I Cor 7:22). Vestea bună pe care creştinismul o aduce zilnic lumii este aceea că evaluarea lucrurilor la adevărata lor valoare nu se poate face decît judecîndu-le după esenţă, iar nu după aparenţă. Să nu judecăm lucrurile după culoare sau după formă ci după înţeles. Să nu judecăm omul după poziţia lui socială sau după avere, ci după inimă, după inima în care şi-a pus şi simţirea, şi mintea, şi voinţa.

După judecata lumii, judecarea creştinească a lucrurilor este întotdeauna şi mereu o noutate; căci ea învaţă că nu neapărat e rob acela care la arătare se vede rob; că nu neapărat e liber acela care călătoreşte mereu unde pofteşte. Căci după mentalitatea lumii sclav e acela care se bucură cel mai puţin de viaţă iar liber e cel dimpotrivă.

Pe cînd după mentalitatea creştinească sclav e acela care se bucură cel mai puţin de Hristos, iar liber e cel care se bucură cel mai deplin de El, de blîndeţea Lui, de dulceaţa Lui şi de Viaţa Lui. Mai departe, în mentalitatea lumii sclav e acela care rareori face voia lui, şi întotdeauna pe a altora, iar liber e acela care face întotdeauna voia lui şi foarte rar, sau niciodată, pe a altora, însă în mentalitatea creştină e invers: sclav e acela care întotdeauna face voia lui şi pe a lui Dumnezeu doar foarte rar; iar liber e cel care se străduieşte întotdeauna să facă voia lui Dumnezeu, iar pe a lui proprie cît mai rar.

A fi rob al lui Dumnezeu este adevărata şi suprema libertate a omului, iar a fi rob al lumii şi al sinelui, păcatului şi viciului înseamnă cea mai cumplită şi mai fatală sclavie. Gîndind la viaţa regilor, oamenii îşi pot închipui că nu există pămînteni mai liberi decît ei. Şi totuşi, cîţi dintre regii pămîntului nu au fost cei mai josnici şi netrebnici sclavi ai pămîntului! Iar despre întemniţaţii lui Hristos de prin închisori, oamenii gîndesc că poate nu există pe pămînt fiinţe mai robite şi mai nefericite decît ei.

Şi totuşi mucenicii lui Hristos din toate timpurile se simţeau în acele închisori oameni liberi şi erau plini de bucurie duhovnicească; în lanţuri fiind ei cîntau Psalmi şi înălţau rugăciuni de mulţumire către Dumnezeu. Căci libertatea amestecată cu dureri şi regrete nu e libertate, ci sclavie. Doar libertatea în Hristos este în veci curată de tristeţe, şi mereu plină de cea mai negrăită bucurie. Căci bucuria nepieritoare este marca adevăratei libertăţi.

O Doamne Iisuse, Singurule Bune Stăpîne, Care ne dăruieşti libertatea tocmai atunci cînd ne legi mai tare de Tine, robeşte-ne pe noi cît mai curînd ca să încetăm a mai fi robi cruzimii şi nemilostivirii puternicilor acestei lumi.

Căci Ţie se cuvine slavă şi mulţumire în veci. Amin.